Pe gheață

Foto: weheartit.com

Lumini calde și gheață. Frig. Dar mi-era atât de bine în frigul și întunericul specific unei seri de iarnă. Am ieșit să patinez. Să patinez printre gândurile mele și să le ocolesc, nebăgându-le în seamă deloc. Am reușit să fac asta. Am reușit să le ocolesc, așa cum am făcut și cu fetița care era dezorientată, dar în încercarea mea de a nu mă duce peste copilă, mi-am pierdut echilibrul și am căzut.

Mă pregăteam să mă ridic, când văzusem în fața mea o mână întinsă, îmbrăcată într-o mănușă albastră. „Oh, acum trebuie să fiu drăguț, să fac conversație, să-mi pun întrebări. Nu ăsta era planul zilei de azi.”, începusem eu să gândesc. Am acceptat ajutorul și am îngânat un mulțumesc înainte să-mi ridic privirea. Eram totuși curios să văd cine se oprise din alunecat doar ca să ridice un aiurit. Era o față senină, care-mi zâmbea mai cald decât toate luminițele din parcul ăla. M-au trecut câțiva fiori, căci avusesem impresia că toată gingășia din lume se hotărâse să se transforme într-un om în carne și oase. A dat din cap, în loc de „n-ai pentru ce”, și când să mai întreb ceva, alunecase deja pe lângă mine. Își continuase și ea, probabil, ocolitul gândurilor, sau din contră, continuase să le ordoneze. N-am încercat să o prind din urmă, dar totuși o urmărisem cu privirea. Îmi plăcea cum patina serioasă, dar zâmbea din când în când, semn că vreun gând colorat intrase în capul ei. Era atât de drăguță când trecea pe lângă un copil și-l încuraja, ba chiar se luase la întrecere cu un băiețel mai îndrăzneț.

Na...și ca orice om normal, am început să scriu în mintea mea scenarii. Încercam să-i ghicesc numele: „are față de ceva nume de floare. Sau, dacă mă uit mai bine, îmi dă impresia de vreun nume mai puțin cunoscut. Nuuuu, atingerea ei m-a făcut să o simt ca pe-o Ană!”. Apoi am început să-i dau tot felul de meserii: „sigur e învățătoare sau ceva de legat de copii, că prea ușor intră în lumea lor. Sau poate e medic? Că uite, m-a ajutat imediat. Nu, pare prea firavă ca să suporte tot felul de cazuri triste. Auzi, da' de unde știi tu că nu e barmaniță într-un club și oprește bătăi la fiecare miez de noapte?. Ba chiar îmi închipuisem cum decurge o zi din viața ei, ziua aia. „Uite, azi s-a trezit pe la prânz, că a stat aseară până târziu la bârfă cu prietena ei cea mai bună, iar după ce a rămas singură, pentru că nu-i era somn, s-a pus la un serial. S-a uitat la un episod, două, trei...i s-a făcut foame și a ronțăit ceva, timp în care s-a mai uitat la vreo două episoade. Iar când se uitase la ceas și observase cât e de târziu, făcuse ochii mari, ridicase din umeri și se mințise că se mai uită doar la un episod. Așaaa....deci, s-a trezit la prânz, apoi s-a gândit dacă să coboare să-și ia o cafea sau să rămână în casă, în pijama, și să pună ibricul pe aragaz. Ba nuuu, știu! A rămas în pijama, dar totuși a coborât să-și ia o cafea. Da, pare genul de persoană care stă undeva unde este o cafenea la nu mai mult de zece minute distanță. După ce s-a întors, a făcut ceva de mâncare  și a savurat totul în fața laptop-ului. A sunat-o mama ei, care i-a reamintit că e tot singură și a întrebat-o ce face cu viața ei, iar ea s-a supărat, a lăsat telefonul pe masă și a luat patinele în mână înainte să iasă pe ușă. Acum se gândește și ea la ce face cu viața ei, de asta pare tristă. Of, mamele astea!”.

-Auzi, dar nu mai bine o întrebi tu toate chestiile astea. Că uite, poate învinovățești degeaba o mamă, săraca!, se trezise într-un final și inima mea.

Chiar, de ce nu făceam asta, în loc să patinez încontinuu în spatele ei?! Hai, mărește viteza și mai spune-i o dată „mulțumesc”. Normal că pe când să o ajung din urmă, ea se pregătea să iasă de pe gheață, iar eu nu știam ce să fac, așa că am ajuns să-mi pierd din nou echilibrul și...adio, mănuși albastre. Dar uite ce beculețe și steluțe frumoase deasupra capului meu...