Ana-4

  

Foto: weheartit.com

Băteai de ceva vreme la poarta sufletului meu, fredonând o melodie care se auzea de parcă venea din alt tărâm, dar nu prea i-am dat importanță. Aveam să aflu mai târziu că aia era o melodie scrisă pentru ca fantomele durerilor mele să înțeleagă că trebuie să plece. Mi-am dat seama de asta în ziua aia în care ai observat că nu mă simt prea bine și mi-ai atins fruntea ca să verifici dacă nu cumva am febră. Aveam puțină, așa că m-ai prins de mână și, precum un copil care te conduce spre lada cu jucării, m-ai dus până în fața farmaciei ca să fii sigură că voi avea grijă de mine. Mă întrebam atunci de ce-ți pasă.

Mi-ai spus că ai simțit că, la fel ca tine, și eu știu să îmi ascund bine rănile, așa că ai devenit curioasă și voiai să afli ce mă doare și cum m-ai puteai ajuta. Te-ai îndrăgostit de chipul meu de om bun, așa-mi spuneai mereu, iar cuvintele astea mă gâdilau mai mult decât aș fi vrut să recunosc. Într-o dimineață mi-ai pus mai mult zahăr decât trebuia în cafea și, ca să te iert, ți-ai întins brațele spre mine. Spune tu, cum m-aș putea supăra pe fata cu îmbrățișări, care are nevoie să fie salvată, dar ea îi salvează pe ceilalți?

Te găsisem tristă într-o seară și oftai mult. Nu-mi plăcea deloc sunetul ăla. Mi-ai spus că erai așa pentru că ți-era dor de casă, de oamenii care știu să te facă să râzi cel mai sincer și de tigaia ta specială pentru clătite, dar mai ales de muntele care-ți ascultase miile de basme înainte să le arăți oricui altcuiva. Te-am scos la o plimbare cu mașina în seara aia și te-am lăsat să asculți folclor până ai adormit. Te-ai trezit chiar în momentul în care am ajuns lângă poarta aia care nu se închide dacă nu o forțezi. Mai știi ce încântat a fost tatăl tău să ne vadă și cât de mândru mă simțeam în momentul ăla? Mai știi că am vorbit despre tot și despre nimic până când am descoperit că amândoi aveam în minte aceeași imagine cu familia și casa perfectă? Mai știi cum am adormit amândoi pe leagăn și ne-au trezit ai tăi?

Îmi plăcea la nebunie independența ta și felul în care mergeai cu atitudine atunci când îți puneai în căști melodia ta preferată, cu volumul la maxim. N-aveai tu nevoie de nimeni să te încurce și puteai face totul fără să ceri ajutor, în afară de zilele în care te prindea răceala. Deveneai atunci un copil mofturos, care nu avea chef de nimic și care voia să doarmă toată ziua. Ce drag mi-era de tine și ce fericit eram că puteam și eu în sfârșit să am grijă de tine. Citeam lângă tine în pat și eram mereu pregătit să-ți înlocuiesc pachetul de șervețele sau să-ți mai torn ceai cald în cană. Mai primeam câte un mesaj și încercam să te necăjesc, întrebând: „Ce vor fetele astea de la mine?”, dar nu-mi ieșea, pentru că tu, naiva mea, mă certai și-mi spuneai să nu le judec, pentru că nu le știu povestea. Adormeai apoi ținându-mi strâns mâna la piept, așa cum ai ține o jucărie de pluș. Mă țineai atât de puternic de mână, de parcă ăla era talismanul care te ferea de coșmaruri. Norocos eu că am devenit dintr-un om nebun, un apărător al viselor.

Deci, spune-mi tu, Ana mea, cum să mai vreau mâinile lor în mâna mea, după ce urechile mele au fost îmbrățișate de vocea ta în nopțile alea în care-mi cântai ca să pot dormi măcar două ore și reușeai să-mi adormi până și demonii...