e ziua României. E ziua țării noastre, asta mică și
murdară. Cred că în momentul ăsta, dacă ar fi ca țara să se transforme într-un
om, ar fi o fetiță rătăcită, cu hainele pline de noroi și rupte pe-alocuri. Și
s-ar tot împiedica, căci n-ar mai vedea nimic din cauza lacrimilor, iar oamenii
n-ar observa-o, pentru că oamenii mari sunt prea ocupați cu numai ei știu ce. Merge
mai departe mitica, încercând să-și țină spatele drept, să meargă ținându-și
capul sus, că poate-poate îi recunoaște cineva ochii și o ia de mână. Trece pe
lângă o bisericuță în drumul ei și-și spune în gând o rugăciune scurtă - exact
așa cum știu că or să te învețe părinții tăi. Și merge mai departe,
chinuindu-se să nu bage în seamă îndoiala care începe să-i apară în suflet,
nici frigul, nici tristețea...nici singurătatea...
Merge din ce în ce mai încet și începe să i se pară că
cineva îi șoptește numele. Și chiar dacă e aproape sigură că totul e în capul
ei, urmărește sunetul. Ajunge în curtea unei școli, unde câțiva copii se țin de
mână și cântă ceva frumos...ceva ce-i cânta mama ei când frământa aluatul
pentru pâine. Ajunsese fără să-și dea
seama în hora aia frumoasă, iar acolo o recunoscuseră doi copilași. Au
îmbrățișat-o cu drag, nepăsându-le că hainele îi sunt pline de pete de noroi,
ori că aproape nu mai avea voce. Apoi au venit câteva mândre și câțiva flăcăi
mai mari, care au strâns-o tare la pieptul lor, căci le fusese foarte dor de ea.
Au luat-o pe sus și au curățat-o cu grijă, având grijă la rănile pe care le
căpătase pe drum, apoi i-au dat să se îmbrace cu o ie care semăna foarte
tare cu cea pe care o purta bunica ei atunci când țesea vreun preș. Uite așa,
puiul meu, uitase România mică de ziua groaznică pe care a avut-o. A luat-o mai târziu în
cârcă un haiduc ce era încălțat cu o pereche de teniși și a dus-o într-un vârf
de munte, unde a ajutat-o să aprindă un foc mare și să cânte cât putea de tare
o doină de mult uitată, ca să-i anunțe astfel pe strămoși că e bine.
Nu știu, micule înger, cum o să arate România pe când o să te
faci tu mare. Sinceră să fiu, mi-e și frică să mă gândesc. Tot ce știu e că
nu-mi prea place cum o văd acum. Pentru că nu văd haine pline de noroi și rupte
pe-alocuri, ci suflete! Sunt suflete rătăcite, care aruncă cu nămol unul în
celălalt, pentru că au impresia că pot merge mai departe
doar dacă vor călca pe celălalt. Văd români în țară care nu privesc mai departe de
ei, și văd români în țări străine care se uită doar mai departe de ei...pentru
că le e dor. Dar mă lungesc! Ce voiam eu
să-ți spun e că, acum, de centenar, când îți scriu asta, nu e nimic roz. O să
ți se povestească, poate chiar eu o să-ți spun, despre cum totul a fost colorat
în roșu-galben-albastru, despre cum a scos toată lumea caietul ăla ascuns
undeva la fundul unui sertar, care conținea niște cântece pe care le mai îngâna
bunica lor în timp ce învârtea în mămăligă (asta dacă nu trebuia să-i spună
vreunui nepot să stea cuminte), despre cum cadrele militare și-au călcat cu
mare grijă uniforma pentru paradă, despre cum și-au adus aminte toți că noi
suntem un neam bun și au scos din cufăr costumul popular ca să demonstreze asta,
despre...numai lucruri bune. Să știi că, de când ți-am rostit viitorul nume în gând, inima
mea m-a rugat să fiu sinceră cu tine, dar să îmbrac uneori adevărul în haine-povești.
Mă simt astfel datoare să-ți spun că - acum, de centenar, când îți scriu asta și când
rețelele sociale (niște chestii care nu prea ajută oamenii, sincer...poate doar să uite de oameni?) sunt pline de tricolorul nostru iubit - românii au găsit
o modalitate să dea cu niște vopsea și noroiul. O vopsea care să țină doar până a doua zi. Mă simt datoare să-ți spun că mulți se păcălesc, iar mâine o să înceapă să
ofteze și să arunce niște mizerie înspre țară. Mă simt datoare să-ți spun că nu
doar caietele cu doine și straiele populare au fost uitate, ci chiar bunicii!
Simt nevoia să-ți spun că mulți militari și-au ținut lacrimile în frâu, pentru
că și-ar fi dorit tare mult ca prietenii lor, pierduți la datorie, să fie lângă
ei. Îmi strigă sufletul să-ți spun că mulți părinți nu mai zâmbesc, căci
copilul lor român e plecat peste munți și văi sau, mai rău, mult mai departe
de-atât și se tot gândesc: Păi și copilul meu unde e, Centenarule?
Dar nu vreau să te întristez, micule haiduc. Înghit
puțin în sec și-apoi zâmbesc. Pentru că-mi amintesc de ce mi-e greu să mă
despart de țara asta, chiar dacă e mult prea murdară. Ești curios, așa-i? Păi,
în primul rând, pentru că eu am fost printre puținii norocoși în jurul căruia
s-au adunat oameni faini, români faini – așa cum e familia ta, așa cum știu că
o să fii tu. Nu, nici nu-mi pot închipui să plec de-aici, atâta timp cât știu
că eu am de alergat după tine kilometri, într-un spațiu de câțiva metri
pătrați. Apoi, părinții mei au deja un copil pe care-l aud întrerupt prin
telefon de ziua românilor. Nici nu pot să-mi las vârful de munte care îmi aruncă în
fiecare vară tot felul de povești. Chiar n-am cum să stau printre oameni care nu ar
înțelege nimic atunci când aș începe să cânt din senin „Cântă cucu bată-l vina”
– sau poate că aș putea, dar nu vreau. Sunt atâtea lucruri frumoase. Sunt atâția oameni care mai sunt
încă frumoși și buni, încât sufletul meu n-ar rezista fără...și ți-am mai
zis că el oricum e slăbit și zăpăcit. Să știi că sunt oameni care reușesc să păstreze
tradițiile, deși le modifică puțin, astfel încât să ajungă la cât mai multă
lume și sunt câțiva care fac chestia asta cu muzica din folclor (o să-i ascultăm împreună, fii fără grijă). Sunt oameni care își trăiesc viața
modernă fără să uite totuși de origini. Așa să fii și tu! Să înveți de la ai
tăi să dansezi Călușarii, iar când vin să te vizitez și te rog să-mi arăți, să
nu faci mofturi, ci să-mi joci cu foc și drag de fiecare dată. Și să zâmbești
larg, pentru că tu-ți știi originile și te mândrești cu ele. Ah, încă un
motiv pentru care vreau să rămân: nu ți-am scris eu mai demult că o să mă mărit
în Maramureș?! Păi tu crezi că lumea asta mai are alt Maramu' ?
Așa că, nu știu, minune, cum o să arate România atunci
când o să începi tu să înțelegi oamenii și viața. Și nici nu vreau
să mă gândesc prea mult la asta. Sper doar să fiu în stare să-ți arăt
întotdeauna lucrurile încă bune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu