 |
| Foto: weheartit.com |
V-am spus oare că cel mai mult îmi place
noaptea? Pentru că noaptea mă întâlnesc cu cea mai bună prietenă a mea,
Luna.
Mi-a fost dragă de la prima întâlnire. O tot
vedeam cum stă singură şi stelele dansează în jurul ei; apoi încet-încet am
început să aud un cântec în fiecare noapte şi nişte chicote. Când m-am uitat în
sus, ce să vezi?! Luna râdea şi îmi cânta, îmi trimitea semne că vrea să
merg la ea. Așa că am luat-o încet şi nesigură prin Pădurea Fermecată
până am ajuns sub ea, iar acolo mi-a aruncat o scară. M-am uitat la sufletul
meu, el la mine şi l-am pus s-o ia înainte, să-l pot prinde dacă se împiedică.
Când am ajuns la ea, stelele au început să chiuie, dar eu nu am mai auzit
nimic, căci eu eram hipnotizată de rochia ei lungă și albastră.
Am început să o iubesc pentru că e ca mine.
Trăieşte doar pentru dragile ei, stelele şi în fiecare seară se chinuie
să cânte toate doinele şi toate cântecele care le plac lor, ca nu cumva să
adoarmă vreuna supărată pe ea. Dacă se întâmplă ca una să se supere,
toată noaptea cântă doar piesa ei preferată. O aud cum plânge noaptea pentru
că unele stele nu o pot ierta şi se hotărăsc să plece, să cadă. Eu o liniștesc
şi îi spun că ăsta e destinul lor şi al ei: ea trebuie să le vadă plecând
şi să sufere, pentru ca noi să vedem cât e de frumos cerul; pentru a
putea crede în dorinţe. Se linişteşte pe moment ca să nu mă întristeze,
dar ştiu că imediat ce o ascunde Soarele, continuă să plângă.
De când mi-e dragă Luna, am înţeles în
sfârşit de ce nu mă pot înţelege cu Soarele. Pentru că
zăpăcitului îi pasă doar de iubita lui, Luna și de multe ori se
chinuie şi se nelinişteşte că nu poate să ajungă mai repede la ea, să o ia în
spatele lui şi să o calmeze. Dar îndrăgostitul, aiuritul, a
început să mă placă şi e hotărât să facă pace cu mine căci îi sunt dragă Lunii
şi dacă ea mă iubeşte, o să înveţe să mă iubească şi el.
O chinui şi eu pe săraca Luna. Nu-i place
când îi zic că şi mie mi-au plecat oameni şi că s-au supărat pe mine.
Dar deh, eu nu ştiu să cânt, şi așa, le e mult mai uşor să se ducă.
Îmi zice că ăsta e destinul lor: trebuie să plece pentru a avea grijă de alţii;
trebuie să înveţe singuri dacă pe mine nu m-au ascultat. Încearcă să mă
liniştească. Dar eu ştiu că pentru oamenii care-mi pleacă e mai bine să facă
asta, că nu am loc în destinul lor. Dar a mea dragă mă ceartă. Zice că nu e
bine să gândesc așa, pentru că le iau fantomele şi mi le bag în suflet atât de
adânc încât o să se sature de întunericul adâncimii şi o să dărâme
pereţii, apoi vor începe să mă măcine încet. Suntem plângăcioase și
compunem mereu o piesă din lacrimile noastre....eu pentru oameni, ea pentru
stele..
Ne oprim din compus abia când auzim câteva
stele cum oftează pentru că se simt uitate. Şi atunci tresărim şi Luna începe
să cânte dându-ne seama amândouă că aşa e firesc. Că stele vin, stele
pleacă. Oameni vin, oameni pleacă. Ne dăm seama că trebuie să învăţăm să nu
privim prea mult spre cei plecaţi, pentru că lângă noi sunt stele şi oameni
care au nevoie să ne audă vocea, să îi prindem de mână. Luna cântă, eu
dansez, stelele râd. Facem pauze în care steluțele încep să ne zică pe
rând ce le-au mai spus oamenii ca mine, care cred în ele, ce dorințe și-au
mai pus. Închid ochii şi mă gândesc de câte ori a plâns Luna pentru o
stea care a căzut pentru că mi-am pus eu o dorință. Mă gândesc la stele, la
oameni. Mă gândesc şi mă leagăn.
Mă gândesc şi adorm în braţele Lunii.
Visez şi aud vocea Lunii.
Visez şi aud căscatul Soarelui.
Visez şi-l simt cum vine legănându-se
pe ritmul Lunii.
Mă trezesc şi-l las să aibă grijă
de ea până la noapte.
Sărut Luna şi cobor scările
încercând să cânt ca ea..
„În
cuibul ei din fulgi de zăpadă
Luna s-a
dus să se culce..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu