Pădurea Fermecată

Foto: weheartit.com

           O fată mult prea visătoare pentru lumea asta.

Un băiat mult prea neliniștit pentru a mai rezista multă vreme în lumea asta.

Prima ninsoare.

Ea e în mijlocul haosului creat de oamenii care au fost luați prin surprindere. Privește senină spre cerul întunecat. Zâmbește...

El e la căldură, într-o cafenea ferită de tot haosul ăla. Se uită pe geam și vrea să se încrunte, dar o zărește și...zâmbește.

Și-a amintit dintr-odată de ninsorile copilăriei lui. De iernile în care tatăl său îl păcălea zilnic, strigând „Niiinge!”. Învățase mai târziu că fulgii cădeau cu adevărat abia atunci când toată casa mirosea a scorțișoară, căci mama se apuca să facă biscuiți, iar tatăl punea vinul la fiert. Se îmbrăca atunci bine și stătea pe verandă până târziu, iar dimineața, când vedea că zăpada e încă acolo, nu pornea spre școală până nu se bulgărea cu vecinii. Oare când încetase să fie fascinat de prima ninsoare? Oare care dintre lovituri îi ștersese din minte bucuria asta?

Ea continua să stea nemișcată, încercând parcă să vadă cam câți fulgi poate aduna pe haine și în păr. El își luase paltonul în spate și se așezase pe băncuța din fața localului, ca să poată privi fulgii mai bine. Stătuse el așa până când fata începuse să facă pași mici, aproape dansând.

Fără să-și dea seama, începu să-i calce pe urme. Realizase că fata se îndrepta spre pădurea de la marginea orașului. Aia în care obișnuia să alerge când voia să-și organizeze treburile din cap, în liniște. Dar stai, de când era acolo un zid? Și o poartă!?

Stătuse câteva minute pe gânduri. Dar, de ce? Se plimbase în locul ăla de atâtea ori! Totuși, ceva părea a fi diferit. Se simțea altfel. Călcase peste prag, iar piciorul i se blocase în ditamai mormanul de zăpadă. Nici nu băgase de seamă că ningea chiar atât de puternic. Pădurea era diferită, i se părea că brazii sunt mai mulți, că aerul e mai curat, că până și norii aveau altă formă, iar fulgii cădeau mereu în echipă, niciunul nu era singur.

Fata reapăru la câțiva pași în fața lui, dar stătea cu spatele. Oare îl observase și-l așteptase? Vru să o strige, dar ea pornise din nou la drum, cântând. Un cântecel pe care ființa lui părea să-l cunoască, pentru că îl trecuseră fiorii. Era frumos și liniștitor. Începea să-și simtă pleoapele grele. Apoi zări că ceva se apropie și înlemni când recunoscuse un lup, care se opri la vederea omului. Se priveau în ochi, unul cu teamă, celălalt cu nedumerire. Stătuseră așa până când omul își simțise pleoapele tot mai grele, iar lupul începuse să calce pe urmele lăsate de fată, a cărei voce i-o aducea în urechi ecoul.

Începuse să fie sigur că totul e un vis atunci când apăruse în fața lui, de nicăieri, o căsuță de lemn, din hornul căreia ieșea fum. Făcuse ochii mici, încercând să-și dea seama ce mai era pe-acolo. Văzu o fântână, un leagăn, câțiva copăcei, un râu și o iesle din care mânca o căprioară. Observase că lupul nu intrase în curte, ci stătea cuminte lângă poartă, privind spre el, parcă așteptându-l. Făcu pașii care mai trebuiau și se tot întreba de ce nu-i era frică. „Pentru că e vis, de-aia.”, își răspunsese tot el.

Fata ieșise pe ușa căsuței, cu două căni în mână, chiar în momentul în care el deschisese portița. Abia acum o recunoaște. Când îi vede ochii mici din cauza zâmbetului prea mare, pe care-l are pe buze de fiecare dată când îl întâlnește. Fata care-l făcuse să-și pună atâtea întrebări, încă din ziua în care-i făcuse cinste cu un ceai, după ce-l ridicase de două ori de pe gheață. Fata care-l învățase cum să învârtă globurile din pom, până amețesc. Fata care inventa tot felul de povești și pe a cărei umăr adormise...

-Începeam să mă tem că n-ai să vii niciodată., spuse ea, invitându-l să ia loc pe băncuța de pe verandă.

- Ce e locul ăsta? Visez?

-Poate. E Pădurea Fermecată, locul cu zâne, haiduci, scări ce te duc pe Lună, îngeri care trimit scrisori...și cu tot ce mai vrei. E locul ăla care mă ferește de tot ce nu-mi place, ți-am mai povestit...

- Dar pare atât de real!

-Este! Atâta timp cât crezi în el...

-De ce zici că ți-era teamă că n-am să vin?

-Pentru că îmi păreai atât de...împotriva poveștilor. Încercai să te ascunzi, dar te vedeam cum îți dădeai ochii peste cap, de fiecare dată când începeam să spun povești nemuritoare. Ai văzut cât de înalt era zidul de la intrare? E construit de mine, pentru a împiedica urâtul să intre. Când am înțeles că adormi mereu simțindu-ți sufletul greu, am început să cred că nu ești destul de puternic pentru a sări peste el. Dar nu știu ce s-a întâmplat, ce parte din povestea de azi ți-a plăcut, căci ai îndrăznit să te apropii, să-ți lași capul să cadă, pleoapele să se închidă...și sufletul să-și arunce din greutăți.

-Cântecul ăla... Ai spus ceva ce mi-a amintit de un cântecel pe care obișnuiam să-l îngân atunci când părinții mei erau plecați, sau când era furtună mare afară. Îl cântam când eram neliniștit și adormeam, spuse el, apoi începu să-i horească fetei. Dar ce-i cu lupul? Nu țin minte nimic despre el. Singurul animal pe care l-ai menționat era o căprioară. Chiar zâmbisem când am auzit partea aceea, pentru că tu chiar semeni cu una.

-Acela e animalul din tine. Vezi tu, eu cred că toți avem trăsături asemănătoare cu ale unui animal anume. Ai dreptate în privința mea, mereu m-am identificat cu o căprioară. Mi se pare că fug la fel de repede ca și ea, atunci când sunt nedumerită și speriată, dar că totuși îndrăznesc să mă apropii, cu grijă, atunci când sunt curioasă cu privire la un om. Să știi că mă întrebam și eu ce îți va apărea în cale. Am zâmbit cu drag, când am observat lupul stând la poartă, căci mă duceai mereu cu gândul la unul. Un lup rămas fără haită, căutând drumul înapoi, dar care începe să se obișnuiască așa. Un lup ce miroase totul atent și care nu uită să-și arate colții, ca să dea de înțeles că n-ai voie să te apropii prea mult. Un lup care e mereu pregătit de atac, în caz că cineva drag este în pericol.

- Pădurea Fermecată...pot să nu mai plec de-aici, niciodată?