Nu pleci nicăieri

 

Foto: weheartit.com

„Noi nu o să ne certăm niciodată”, mai ții minte? Mai ții minte seara în care mi-ai spus asta? Seara în care a trebuit să stăm separați, fiecare cu cel mai bun prieten al lui, pentru că se certaseră urât unul cu celălalt? Mi-ai zis asta, cu o voce de copil, după ce l-am dus acasă pe prietenul meu care băuse prea mult și ne-am reîntâlnit. Te-am strâns tare la piept când te-am auzit și ți-am propus să ne spunem asta de fiecare dată când ne luptăm cu gânduri urâte, cu gelozii și îndoieli, apoi să ne așezăm la măsuța de pe balcon și să rezolvăm problemele.

Așa am și făcut. Găseam mereu metode prin care să râdem de chestiile pe care alții le-ar fi luat motive de ceartă. Ne gâdilam de fiecare dată când ni se părea că nu avem destule și ne aminteam astfel unul de celălalt; încercam să ne facem cât mai frumoși atunci când ni se părea că telefonul celuilalt bipăia prea des. Chiar, nu cred că ți-am spus vreodată cât ești de frumoasă când te chinui să nu fii geloasă: faci ochii mici, bați din picior și te pot vedea cum dai din cap, fără să-ți dai seama, semn că-ți aprobi vocea din minte. Dar știi când ești cea mai frumoasă? Atunci când eu am impresia că nu te merit și te așezi în brațele mele, făcându-te mică, apoi începi să fredonezi piesa care ne place nouă mult și eu încep să dansez cu tine. Ăsta e modul tău de a-mi aduce aminte că n-are cine altcineva să te merite, pentru că suntem doar noi doi pe lume.

Doar că lumea se schimbă. Și oamenii sunt gălăgioși. Și inimile noastre devin slabe. Oare de ce ne-or fi slăbit atât de mult inimile, încât eu am plecat pe ușă fără să mai știu cine suntem, iar tu ai rămas dansând în sufragerie, simțind că ești doar tu pe lume?

N-am ascultat pe nimeni când ni se spunea că „niciodată” al nostru nu va fi chiar veșnic. N-am ascultat, n-am crezut...dar a fost destul să creadă alții. Ce putere are un grăunte de îndoială atunci când e plantat de o mulțime! Oare dacă, odată cu noi, ar fi plantat sâmburele ăla de iubire tot o grămadă de oameni, astăzi nu m-ar mai fi sunat prietena ta cea mai bună ca să-mi spună că ai fost la ea, iar acum te pregătești să pleci? Nu știai nici tu unde, dar trebuia să treci de plăcuța cu numele orașului nostru.

Cum să pleci? Cum să pleci fără să-mi fi așezat iubirea în valiza ta? Cum să pleci de capul tău, dacă tu nu ești singură pe lume?! „Niciodată” e al nostru și avem puterea să-l facem cum vrem noi...chiar și veșnic! Sâmburele ăla de îndoială nu mai e...am aruncat atâta apă de iubire peste el încât a murit înecat și otrăvit. Nu pleci nicăieri! Nu fără mine!

De ce nu-mi găsesc cheile de la mașină? Unde le-ai ascuns? N-ar trebui să fie greu de găsit, pentru că ai ieșit din casă sperând totuși să vin după tine, nu? Aha, aici, în trusa de machiaj pe care n-ai băgat-o în bagaj, căci nu mai aveai pentru cine să te faci „cea mai frumoasă”.

Așa ai făcut și când te-ai îndrăgostit. Când ne-am îndrăgostit. Ție când ți-e frică prea tare, fugi. Tragi după tine două geamantane, amâni să-ți anunți familia, îți pui întrebări multe, te tot gândești la „Ce-ar fi dacă...”, apoi ajungi  la concluzia că e mai bine pentru toată lumea să dispari. Te-am oprit la timp atunci, căci tocmai când ajunseseși la ieșirea din oraș, îți scrisesem că mi-e dor de tine, chiar dacă ne văzusem cu vreo două ore înainte. Când m-ai sunat înapoi cu vocea tremurândă, spunându-mi că ai nevoie să ne vedem și mi-ai povestit tot, am simțit că trebuie să-ți spun primul „te iubesc”, pentru că nu-mi puteam închipui viața fără mesajele tale lungi de noapte bună. Pe care mi le trimiți și acum, chiar dacă dormim unul lângă celălalt.

Tu crezi că te-aș putea lăsa să pleci acum? Să pleci din prezentul în care mă trezesc cu râsul tău înfundat, pentru că te uitai la ceva amuzant și nu voiai să mă deranjezi, sau din prezentul în care iarna stai la picioarele mele cu o carte, în timp ce eu lucrez ceva pe laptop? Din zilele în care niște copii fac gălăgie și te duci să vezi despre ce e vorba, apoi te pierdem toți, pentru că tu ai rămas în camera lor să te joci cu ei? Din serile dinaintea Crăciunului în care avem în fiecare seară un musafir venit să-ți ceară sfatul în legătură cu un cadou pentru cineva drag? Nici mort nu te las să pleci din lumea noastră, în care adormi strângându-mi mâna la piept.

Am reușit să ajung înaintea ta la indicator. Am condus așa cum nu-ți place ție să o fac, dar a meritat. Te-am așteptat, oftând des și bătând din picior. Conduceai încet, iar asta pentru că plângeai și nu vedeai drumul. Ai oprit cu mult înainte să ajungi la mine, pentru că mi-ai recunoscut mașina de la depărtare. N-ai mai putut mișca nici cât să cobori. Ai început să plângi și mai tare. De ușurare. De fericire. Te-am luat în brațe și când te-ai mai liniștit ai început să glumești.

-Niciodată n-o să înțeleg de unde știi toate scurtăturile orașului.

-Le-am tot învățat de când ai încercat să fugi ultima oară. De când am înțeles că de frică nu se scapă așa ușor, mai ales când e vorba de fragila mea. Acum, te rog, spune-mi tot...noi nu ne certăm niciodată!