Minune

Foto: weheartit.com

   

Mi-ai fost dragă de când te-am auzit râzând atunci când un copil din vecini a început să te fugărească prin parc. Mai târziu am dat peste tine în librăria prietenilor mei și te-am văzut stând pe fotoliul din spatele rafturilor, cel pe care stăteam eu de obicei. N-am mai fost în stare nici să clipesc atunci când am observat că zâmbeai în timp ce citeai și că închideai ochii închipuindu-ți toată scena din carte. Am auzit din spatele meu „E frumoasă, nu?”, iar când m-am întors îl văzusem pe prietenul meu cel mai bun ținând cana ta de cafea în mână. L-am privit, apoi m-am uitat la cană și n-a fost nevoie să spun ceva, căci în câteva secunde cafeaua ta se afla în mâinile mele. Am făcut atunci cunoștință cu tine și am început să vorbim despre tot felul de nimicuri. 

    Diminețile mi le petreceam cu tine și aș fi vrut să-mi fie toată viața o dimineață.  Ajungeam de multe ori înaintea ta în librărie și mă așezam pe marginea fotoliului, ținându-ți astfel ocupat locul, chiar dacă nu eram sigur că vei veni. Mă surprindeam de multe ori că vorbeam în gând cu tine și-ți spuneam „Te rog, vino! Haaai!” și apăreai! În momentele alea începeam să cred în telepatie. Oare-mi auzeai inima cum se pregătea să iasă din piept și de-asta îmi zâmbeai atât de frumos în timp ce te îndreptai spre mine? Îmi zâmbeai de parcă voiai să mă anunți că totul e bine, că ai rezolvat tu și nu vor mai fi războaie, nici oameni răi sau triști. Așa decurgeau diminețile: tu pe fotoliu și eu pe marginea lui. Lumea se uita ciudat la mine, crezând că e foarte inconfortabilă poziția mea, dar n-avea nimeni idee că în momentul în care-mi atingeai piciorul în joacă sau din greșeală, stăteam mai bine decât dacă aș fi fost întins în ditamai patul.

    Într-o seară am luat niște mâncare la pachet și urma să iau cina cu proprietarul locului nostru, iar când am intrat mi s-a părut că aerul e schimbat, deși-ți simțeam parfumul amestecat cu cel de cărți și cafea. Era parcă o mireasmă de neliniște în aer și credeam că încep să înnebunesc. Apoi te-am văzut cum încercai să te faci nevăzută, stând la masa cea mai ferită de ochii lumii. Am lăsat pungile pe bar și am mers grăbit spre tine să te întreb ce s-a întâmplat, iar tu mi-ai zis doar „oamenii”, apoi ai început să plângi. Mi-ai permis pentru prima oară să te văd vulnerabilă, ți-ai așezat capul pe umărul meu și plângeai în hohote. Cine îndrăznise să te dezamăgească atât de tare? Și cui trebuia să-i mulțumesc totuși că te puteam strânge în brațe? Aș fi vrut în momentul ăla să existe o cale prin care să pot face un pact cu Dumnezeul de care uitasem și să renunț la toată fericirea pe care o avea pregătită pentru mine, doar ca să nu-ți mai tremure inima niciodată din cauza frigului și a groazei. 

    Te-ai liniștit după două căni de ceai fierbinte și reușisem să-l conving pe patron să ne lase cheile. Am stat toată noaptea și am vorbit despre cărți, despre filosofii...despre oameni. Am făcut și o pauză lungă în care ne gândeam fiecare la problemele lui și era binevenită, mai ales că în momentul în care gândurile noastre ar fi devenit prea grele, am fi avut de la cine primi o vorbă bună și o poțiune magică care să le facă să dispară. M-ai întrebat șoptind, lipsită de puteri din cauza plânsului: „Și ție...ce-ți lipsește?”, iar eu ți-am răspuns scurt „Tu!”. Ai zâmbit cu jumătate de gură, de parcă aș fi vorbit prostii și nu m-ai crezut, apoi mi-ai sărutat fruntea și ai adormit fără să-ți dai seama. După ce te acoperisem și-ți mângâiasem fruntea, mi-am dat seama că tocmai îmi descoperisem menirea: să am grijă de tine.

    Îmi aduc aminte că la început îți spuneam „copil minunat” de fiecare dată când îți întindeai mâinile spre mine ca să mă ciufulești. Pe-atunci te alintai, ținând totuși o distanță gândită și mă făceai să cred că îți calculai bine cât timp îți dădeai voie să te joci prin părul meu sau să mă gâdili. Acum te-ai transformat în „minune”, gândindu-mă că viitorii noștri copii vor crește cu ideea că ăsta e numele tău...