Treaz

 

Foto: weheartit.com

  

Te iubeam atunci când eram treaz și refuzam fiecare pahar care îmi era întins la petreceri, pentru că nu voiam să pierd vreo glumă care te făcea să râzi, ca să o pot spune și eu în zilele în care ai fi prea serioasă. Acum, te iubesc când consum fără măsură. Mă mint mereu că beau ca să scap de sunetul pașilor tăi care se aud deși tu nu ești în casă. A doua zi o iau de la capăt, uitând că alcoolul nu face decât să-mi aducă în fața ochilor momente cu noi pe care nu le consideram importante la vremea lor.

Pe atunci nu-mi înecam insomniile în băuturi prea tari, ci le ardeam. Îmi aprindeam țigară după țigară și te priveam cum analizai fiecare colț al bucătăriei mele. Te ascultam pălăvrăgind despre oameni dragi ție pe care nu-i cunoșteam, dar pe care începeam să-i plac și aveam un zâmbet până la urechi atunci când îmi dădeam seama că, de fiecare dată când îți întorc spatele ca să închid geamul, tu te chinuiai să nu caști. Nu voiai să recunoști că ți-e somn, așa că îți turnai Cola în pahar și continuam să depănăm amintiri. Nu voiai să mă știi umblând de nebun prin casă, blestemându-mi soarta și gândurile, așa că preferai ca în loc de vise pe care n-ai fi reușit să ți le amintești dimineața, să-ți umpli traista cu poveștile mele. Stăteam așa până când corpul tău nu mai suporta oboseala și te amăgea să închizi ochii doar cât să oftezi, dar adormeai acolo pe scaun. În momentul ăla mă uitam în pachet și-mi dădeam seama că nu mai am nicio grijă de aprins în seara aia. Te trezeai atunci când îmi simțeai degetele plimbându-se prin părul tău și te ridicai brusc, te încălțai fără să-ți mai legi șireturile căci erai prea obosită și-mi cereai să te iert că ai stat prea mult pe capul meu. Înainte să ieși pe ușă, mă întrebai dacă o să-ți fac o cafea tare peste câteva ore. „O să-ți aduc ciocolată!”, spuneai mereu. 

Eram tare sigur pe mine că te voi face să-ți fie dor de tricoul pe care ți-l dădeam atunci când veneai să mâncăm și purtai cămașă, ăla de-l pătai mereu cu vin roșu. Însă nu m-aș fi așteptat vreodată ca eu să fiu cel căruia îi va fi dor de diminețile în care puneam tricoul în mașina de spălat. Atunci eram sigur că va exista o dimineață în care te vei trezi îmbrăcată în el, dar n-a fost așa, căci te schimbai imediat după ce răsturnai paharul și-ți jurai că nu o să mai bei vin roșu. „Lasă, o să te sune ea într-o noapte când n-are chef să meargă acasă și o să te roage să descui ușa”, îmi ziceam eu, prostul. 

De ce nu m-am uitat în oglinda mea mare atunci când îți luai geaca pe tine și verificai dacă nu-ți stă o șuviță aiurea? Poate că aș fi văzut, căzându-ți dintr-un buzunar, imaginea cu mine din viitor, sunându-te să-ți spun că: nu mai pot și că am dus în pod scaunul pe care stăteai mereu, pentru că nu mai suportam să-l văd gol,  sticla de vin s-a vărsat pe gresie sau că mă încalț și pornesc spre tine. Nici nu mai știu de câte ori te-am sunat și nu-mi aminteam a doua zi ce am vorbit sau dacă ai răspuns măcar. Oare în câte nopți ți-ai zis că nu vii să verifici dacă sunt bine și ai ajuns totuși în fața ferestrei, ca să te asiguri că nu sunt rănit...fizic?

De ce mi-o fi trebuit mie să rămân într-un oraș mic? De ce m-am îndrăgostit de poveștile tale despre frumusețea unui loc ca ăsta și le-am crezut? Poate dacă nu te-aș fi auzit atunci, acum n-aș mai fi salutat oameni pe care sunt invidios doar pentru că ei pot vorbi cu tine când vor. Acum n-aș mai bea cafeaua în benzinării doar ca să nu te găsesc stând liniștită într-un colț al cafenelei, gândindu-mă dacă ți-o fi dor de cafeaua mea. Acum nu mi-ar mai fi frică de faptul că-ți voi simți parfumul care m-ar face să cad la pământ din cauza dorului care te-a recunoscut și aș uita să mă ridic de acolo. Oare mi-ai întinde mâna? Sau ai fugi, lăsându-mă acolo, așa cum am făcut și eu atunci când ai avut nevoie de mine, dar eu m-am crezut prea bun pentru tine?

Te iubeam atunci când eram treaz și refuzam fiecare pahar care îmi era întins la petreceri, pentru că nu voiam să pierd vreo glumă care te făcea să râzi, ca să o pot spune și eu în zilele în care ai fi prea serioasă. Acum, te iubesc când consum fără măsură. Mă mint mereu că beau ca să scap de sunetul pașilor tăi care se aud deși tu nu ești în casă. A doua zi o iau de la capăt, uitând că alcoolul nu face decât să-mi aducă în fața ochilor momente cu noi pe care nu le consideram importante la vremea lor.

Pe atunci nu-mi înecam insomniile în băuturi prea tari, ci le ardeam. Îmi aprindeam țigară după țigară și te priveam cum analizai fiecare colț al bucătăriei mele. Te ascultam pălăvrăgind despre oameni dragi ție pe care nu-i cunoșteam, dar pe care începeam să-i plac și aveam un zâmbet până la urechi atunci când îmi dădeam seama că, de fiecare dată când îți întorc spatele ca să închid geamul, tu te chinuiai să nu caști. Nu voiai să recunoști că ți-e somn, așa că îți turnai Cola în pahar și continuam să depănăm amintiri. Nu voiai să mă știi umblând de nebun prin casă, blestemându-mi soarta și gândurile, așa că preferai ca în loc de vise pe care n-ai fi reușit să ți le amintești dimineața, să-ți umpli traista cu poveștile mele. Stăteam așa până când corpul tău nu mai suporta oboseala și te amăgea să închizi ochii doar cât să oftezi, dar adormeai acolo pe scaun. În momentul ăla mă uitam în pachet și-mi dădeam seama că nu mai am nicio grijă de aprins în seara aia. Te trezeai atunci când îmi simțeai degetele plimbându-se prin părul tău și te ridicai brusc, te încălțai fără să-ți mai legi șireturile căci erai prea obosită și-mi cereai să te iert că ai stat prea mult pe capul meu. Înainte să ieși pe ușă, mă întrebai dacă o să-ți fac o cafea tare peste câteva ore. „O să-ți aduc ciocolată!”, spuneai mereu. 

Eram tare sigur pe mine că te voi face să-ți fie dor de tricoul pe care ți-l dădeam atunci când veneai să mâncăm și purtai cămașă, ăla de-l pătai mereu cu vin roșu. Însă nu m-aș fi așteptat vreodată ca eu să fiu cel căruia îi va fi dor de diminețile în care puneam tricoul în mașina de spălat. Atunci eram sigur că va exista o dimineață în care te vei trezi îmbrăcată în el, dar n-a fost așa, căci te schimbai imediat după ce răsturnai paharul și-ți jurai că nu o să mai bei vin roșu. „Lasă, o să te sune ea într-o noapte când n-are chef să meargă acasă și o să te roage să descui ușa”, îmi ziceam eu, prostul. 

De ce nu m-am uitat în oglinda mea mare atunci când îți luai geaca pe tine și verificai dacă nu-ți stă o șuviță aiurea? Poate că aș fi văzut, căzându-ți dintr-un buzunar, imaginea cu mine din viitor, sunându-te să-ți spun că: nu mai pot și că am dus în pod scaunul pe care stăteai mereu, pentru că nu mai suportam să-l văd gol,  sticla de vin s-a vărsat pe gresie sau că mă încalț și pornesc spre tine. Nici nu mai știu de câte ori te-am sunat și nu-mi aminteam a doua zi ce am vorbit sau dacă ai răspuns măcar. Oare în câte nopți ți-ai zis că nu vii să verifici dacă sunt bine și ai ajuns totuși în fața ferestrei, ca să te asiguri că nu sunt rănit...fizic?

De ce mi-o fi trebuit mie să rămân într-un oraș mic? De ce m-am îndrăgostit de poveștile tale despre frumusețea unui loc ca ăsta și le-am crezut? Poate dacă nu te-aș fi auzit atunci, acum n-aș mai fi salutat oameni pe care sunt invidios doar pentru că ei pot vorbi cu tine când vor. Acum n-aș mai bea cafeaua în benzinării doar ca să nu te găsesc stând liniștită într-un colț al cafenelei, gândindu-mă dacă ți-o fi dor de cafeaua mea. Acum nu mi-ar mai fi frică de faptul că-ți voi simți parfumul care m-ar face să cad la pământ din cauza dorului care te-a recunoscut și aș uita să mă ridic de acolo. Oare mi-ai întinde mâna? Sau ai fugi, lăsându-mă acolo, așa cum am făcut și eu atunci când ai avut nevoie de mine, dar eu m-am crezut prea bun pentru tine?