Deschide

Foto:weheartit.com

  

Încearcă! Te rog, încearcă să faci ăia doi pași până la ușă și deschide-mi!

Tot bat de ceva vreme la ușă, iar tu te încăpățânezi să te uiți doar pe vizor și să faci doi pași înapoi. De ce ți-e frică? Ce vezi tu când te uiți prin găurica aia?  Știu că ești acolo, pentru că îți aud respirația grea și sufletul nesigur. Ai vrea să începi să-ți cauți cheile și să-mi descui, dar în același timp ai vrea să strigi la mine și să-mi spui să plec.

Nu plec! Oricât de tare ai țipa. Mă așez cu spatele lipit de ușa rece și în loc să bat folosindu-mi mâinile, încep să-mi lovesc capul de ea. Aștept să-ți trimiți pe sub ușă frica și să mă lași să ți-o alin. Să-i spun că și mie mi-e frică, să se uite la mine și să spună că ea a pierdut, căci teama mea e mult mai mare, apoi să-ți cânte prin gaura cheii un cântec de adio și să plece.

Mi-e frică și mie! Mi-e frică de faptul că nu mă vei lăsa niciodată să fiu aproape de sufletul tău! Mi-e frică de naivitatea sufletului meu care nu știe când să se oprească din a face pași spre o persoană pe care i s-a pus pata și mi-e frică de tine, căci tu nu ești deloc naiv și știi exact când să-l oprești și să-l faci să vrea să se arunce de la înălțime. Ți-am legat la gât inspirația mea și începe să-mi fie frică fără ea; mi-e teamă că vei fugi și o vei arunca într-un ocean.

Mă chinuie de ceva vreme gândul că nu vei mai știi cum să faci un pas la stânga și unul la dreapta, că nu-mi vei mai recunoaște mâna atunci când îți voi atinge umărul ca să te chem la dans. Dar oare ochii mi vei mai recunoaște atunci când îi vei întâlni căutându-te într-o cameră plină de discuții banale, verificând dacă te simți bine? Mă înspăimântă gândul că vei uita despre cât de frumos ți-L povesteam pe Dumnezeu și vei începe să ocolești bisericile mici. Aș vrea să-ți pot explica frica mea cea mai mare, cea care mă îmbrățișa de fiecare dată când ne spuneam „Pa!” pentru o perioadă mai lungă de timp...teama că nu va mai urma niciodată un „Heeeei”, spus cu voci tremurate din cauza dorului.

„Ție ți-e frică? Ție?! Omului a cărui putere m-a speriat încă de la început? Ție, omului care mă făcea să cred în fiecare dimineață că aia va fi ultima cafea băută împreună, pentru că n-ai tu nevoie de oameni care să te încetinească? Cum să-mi zici că ți-e teamă, când aveai mereu privirea aia de înghețau apele atunci când treceai pe lângă ele și codrul își instruise copacii să stea drepți atunci când mergeai printre ei?”. Poate aș fi spus toate astea dacă nu te-aș fi descoperit puțin, dacă n-aș fi fost învățată cu tristeți de când mă știu. Spre nenorocul tău, îmi făcusem un dicționar de ofuri și învățasem că fiecare oftat al tău e însoțit de o privire anume. Uneori suspinai pentru că un lucru nu-ți ieșea așa cum ai planificat și, fiind încăpățânat, nu voiai să ceri ajutor. Alteori oftai pentru că ți-era dor de cineva. Niciodată n-am îndrăznit să întreb despre oamenii care te făceau să privești în gol, pentru că mi-ai tot zis că omul e sincer doar atunci când nu-l bați la cap să-ți spună ceva. Așa că alesesem de fiecare dată să tac și să spun ceva doar atunci când te vedeam că pleci prea departe cu gândul, uitând că mai e cineva lângă tine. Oare asta te-a speriat? Oare nu erai obișnuit ca cineva să fie atent la tot ce faci? Nu ți se părea firesc ca cineva să fie fericit de orice reușită de-a ta și să fie mândru de tine în momentele în care tu nu ești?

Dacă ți-e frică de faptul că voi pleca în momentul în care te vei obișnui cu toate sentimentele astea, deschide-mi ușa! Nu-ți fie teamă că vei tânji după un sărut pe frunte într-o noapte în care mulți ți-au dat dureri de cap și că nu-l vei primi. Încearcă să-ți faci curaj să deschizi ușa și voi avea grijă să înveți ca, de fiecare dată când cineva te sâcâie la cap, să simți mirosul de brioșe făcute special pentru tine.