Dragă Moșule...

Foto: weheartit.com

  

M-ai întrebat, într-o seară în care ți-ai așezat capul obosit pe umărul meu, ce aș vrea să-mi aducă Moșul, așteptându-te să încep o ditamai lista. Te-ai mirat când am ridicat pur și simplu din umeri.

„Chiar nu-i nimic ce ți-ar plăcea?” m-ai întrebat nedumerit. Nu, copil drag, pentru că lucrurile mi le pot lua singură, iar oamenii mi-i oferă Dumnezeu. Cu Moșul am rezolvat problema în momentul în care ți-a transformat ochii în globulețe de cristal prin care-mi văd copilăria cum se joacă în atelierul lui.

Sperai că-ți voi da un răspuns mai clar și că te scap de colindatul prin magazine până vei găsi ceva care să-mi placă. Te ajut și-ți spun că n-are rost să umbli lela, pentru că eu mă voi bucura mai mult de intrarea ta pe ușă, decât de cadoul pe care l-ai adus cu tine și pe care voi uita să-l desfac, căci mâna mea va fi mult prea ocupată să nu-ți dea drumul niciodată.

Ai plecat să te odihnești și ai adormit înaintea mea, ca de fiecare dată, iar eu am mai stat cât să beau o ciocolată caldă. Tu zâmbeai cu ochii închiși visând la nu știu ce, iar eu începusem să-mi așez visele pe foaie. Visam amândoi în același timp.

Ce să mai vreau de la bătrânul cu barba albă, când mă uit la tine cum te foiești în pat și mi-ai dat ursul de pluș preferat jos din el? E ca și cum lui Dumnezeu i-a plăcut atât de mult imaginea asta încât a înghețat timpul și am rămas doar noi.

De-ar fi să iau o foaie pe care să-mi așez dorințele și să-ncep cu „Dragă Moșule...”, l-aș ruga să te facă să înțelegi că tot ce-mi doresc e să-mi fii tu.

Să-mi fii tu cel pe care să-l sperii cu strigătul meu venit din bucătărie. Să mă întrebi ce s-a întâmplat și eu să-ți răspund simplu ”Ninge”, apoi să aștepți până mă plictisesc de privit pe fereastră, să fac o ciocolată caldă și să ne despărțim de căldura casei până mi se umple părul de flori abe. Cu anii să înveți care e țipătul specific primei ninsori, iar atunci când îmi aduc aminte să mă desprind de geam, ibricul să fie pus deja pe foc. Să-mi fii tu cel care-mi aruncă dintr-odată o căciulă și o pereche de mănuși în brațe și să mă anunțe că omul de zăpadă nu se face singur.

Să fii tu cel care-mi pune cele mai rotunde globuri pe crengile de jos ale pomului, ca să le pot învârti întruna atunci când fac culcuș sub el și ne uităm la un film.

Cel care se molipsește de imaginație, iar atunci când îmi iau de sub brad o pereche de patine găsite la un second-hand, să-mi povestească despre „viețile” pe care le-au avut până să ajungă la mine.

Să-mi fii tu cel pe care-l trimit să schimbe banii, în timp ce eu mă chinui să fac pe gospodina, pentru că noi nu vom stinge lumina atunci când e vorba de colindători, ci mă vei lăsa să deschid ușa imediat cum îi aud cântând la prima casă de pe stradă.

Să-mi fii tu cel care se trezește primul în fiecare dimineață, pentru că eu pierd nopțile scriindu-i Moșului; să pui cafeaua la făcut în timp ce citești povestea pe care ți-am lăsat-o lângă cana preferată. 

Să-mi fii tu cel care stă lângă mine...mereu.

Bagajul meu

Foto: weheartit.com

  

Mă hotărâsem să plec, de tot. Mă săturasem de prea mulți oameni care sunau doar atunci când erau pe marginea prăpastiei și își aminteau atunci că eu aș putea fi ultima lor salvare. Mă săturasem de oameni care abia așteptau să-mi întorc spatele, ca să mă poată arăta cu degetul și să șușotească numai ei știu ce. În plus, aveam prea multe vise neîmplinite sub pat și nu mai aveam energie să le îndes în fiecare dimineață, când mă împiedicam de ele.

Așa că mi-am aruncat într-un ghiozdan câteva tricouri, o pereche de blugi și actele, dar pe când să ies pe ușă, m-am oprit, căci simțeam că e ceva ce nu am luat...atunci observasem că-mi căzuse brățara pe care mi-ai dăruit-o cândva și pe care nu am dat-o jos niciodată. O găsisem în pat, iar pe când mi-o legam la mână, mi-am dat seama că ce-mi lipsea din bagaj era încheietura ta. Cea pe care o prindeam atunci când voiam să mai stai cinci minute, pe care o sărutam atunci când îmi întindeai cana în care mi-ai turnat cafeaua tare. Unde să plec fără ea?

Nu mai plec! Deși, poate că ți-ar fi mai bine să o iau din loc și să-mi șterg urmele. Dar voi fi egoist de data asta și nici măcar nu-mi pasă de persoana care ar fi meritat fericirea pe care mi-o oferi.

Rămân! Și am să fac tot posibilul să nu mai existe seri stricate de paharele mele de whisky. Vreau să existe doar seri care să-ți dea sentimentul că, dintr-odată, ai chef să împodobești un pom. Și, ca să te văd zâmbind, voi fugi în pod și voi aduce de-acolo brădulețul ăla pe care mi-l așezi în fiecare iarnă pe birou, pentru că eu nu vreau să aud de unul gigantic așezat în sufragerie.

Nu mai fug! Așa cum nu ai fugit nici tu, nici măcar o dată. Ți-am intrat în lume cu o gașcă mare de fantome, iar tu, în loc să mă dai afară și să mi le arunci pe geam, ai stat de vorbă cu fiecare în parte. Mă țineai strâns de mână atunci când povesteai cu una dintre ele și, la sfârșit, mă puneai să fac pace cu ea.

De-ar fi să plec, mă voi întoarce. Așa cum  te-am obișnuit. Voi porni la drum tot noaptea, căci știi că e cea mai bună prietenă a mea și nici drumurile nu-s aglomerate. E deja o tradiție ca eu să fac turul cartierului, doar ca să ajung acolo de unde m-am pus în mișcare, adică în fața curții mele, doar ca să te văd stându-mi pe balcon, conducându-mă cu privirea și zicând o rugăciune. Aș zice „Amin!” deodată cu tine, dar știi că încă nu am făcut pace cu fantoma Credinței.

Chiar de știi că mă întorc, să nu uiți, te rog, să-mi trimiți mesajul ăla. Ăla care face timpul să stea în loc în orașele mari în care toată lumea se împinge, în care mă așteaptă hârtii cu tot felul de cuvinte fără sens. Ăla drăguț prin care mă anunți că iar ai dormit de amiază la mine, iar eu te întreb dacă ai făcut asta pentru că te-a deranjat colega ta de apartament cu ceva, dar răspunsul e mereu același: „Nu..doar că mi-era dor să adorm îmbrățișată de parfumul tău.

 Stau în fața ușii, ținând cheile în mână. Totuși, încotro mă îndreptam? Ahh, da, cred că mergeam să iau un brad cât casa și niște ornamente. Mi-a venit așa un chef să stau pe podea și să te văd cum te învârți în jurul meu cu o ghirlandă pe post de eșarfă. Dacă tot nu mai plec departe, îmi rămâne tot timpul din lume să-ți ascult colindele preferate și să te privesc...bagajul meu.

Fata desculță-2

Foto: weheartit.com

Prima parte- Fata desculță

  

Cândva am vrut să te dau afară din casa sufletului și să-ți arunc tocurile cât mai departe, pentru că intrasei fără să-mi ceri permisiunea și nu știam ce aveai de gând. Dar pe când te pregăteai să pleci de bunăvoie, te-am oprit să-ți cer o explicație, însă tot ce reușisem să rostesc a fost un „mulțumesc”, deoarece mi-ai curățat casa și ai adunat mii de cioburi.

Erai speriată de faptul că te descoperisem și parcă doar în momentul ăla ți-ai dat seama că din ce-ai făcut pentru mine, poate exista un lucru care să mă fi rănit, deși tot ce ai vrut tu în timpul ăla a fost să-mi fie bine. De aia te-ai și descălțat încă de la început, pentru că nu doreai să-mi zgârii nici măcar parchetul.

Pe când nu știam că te plimbi prin mine, mi-ai lăsat o pereche de ciorapi cusuți cu grijă de o bunicuță, iar când te-am pus să stai într-un loc, ca să-mi limpezesc și eu mintea, văzusem că tu erai în tălpile goale. Nu știu de ce, dar simțisem nevoia să-ți așez picioarele în poalele mele, iar atunci când am simțit cât de reci îți erau, mi-am dat repede jos șosetele și te-am încălțat cu ele. Venise rândul meu să umblu desculț...

Îmi amintesc de ziua aia de fiecare dată când mă împiedic de dulăpiorul din hol, în care ți-ai așezat încălțămintele și zâmbesc când văd că sunt acolo doar două perechi de tocuri, pe care le porți doar la biserică sau când e vreo petrecere importantă.

Te-am întrebat atunci de momentul în care ai intrat pe furiș și de ce ai făcut-o. Mi-ai răspuns că a fost într-o zi în care îmi vărsasem cafeaua din cauza unui copil prea plin de energie care se învârtea pe lângă masa mea; mi-ai pus pe masă o nouă cană de cafea și ai fugit repede, reușind să-ți zăresc doar buclele lejere și fusta lungă. Mi-ai zis că, atunci când m-ai văzut zâmbind cu jumătate de gură, ți-am lăsat impresia că am nevoie de mai multe astfel de gesturi și că, într-o zi, un gest micuț mă va face să zâmbesc cu toată gura. N-ai bătut la ușă pentru că știai că aș fi închis-o repede, ca să nu te înece praful care ar fi ieșit din casă. Așa că ai preferat, atunci când am aflat că suntem vecini, să rămâi în drum și să-mi zâmbești de acolo de fiecare dată când treceai pe lângă poartă, să-mi arunci peste gard câte o ciocolată, sau să strigi tare „Bună dimineața”, astfel încât să te pot auzi și atunci când crăpam lemne...

După ce ți-ai terminat cafeaua din ceașcă, mă așteptam să te ridici, să-mi împrumuți bocancii ca să pleci, lăsând fulgii să-ți acopere pașii și eu să rămân din nou cu sufletul prăfuit, chinuindu-mă să nu te uit. Pe tine voiam să te păstrez. Rama cu poza ta n-aș fi transformat-o niciodată în cioburi. Dar n-a fost așa, ci ai deschis larg fereastra din sufragerie și ai lăsat parfumul iernii să inunde casa. Ai plecat doar până în hol, cât să-mi aduci o pereche de papuci de casă pe care uitasem că o am.

În anul ăla ți-am dat cadoul de Crăciun mai devreme: ți-am aranjat camera de oaspeți în așa fel încât arăta de parcă acolo dormea chiar Moșul, ți-am așezat cu grijă pe pernă Biblia și speram ca, atunci când aveai să intri prima oară în ea, să-ți dea sentimentul că nu ai mai pleca nicicând. Mi-a ieșit, căci în scurt timp devenise un fel de birou, în care acum îți scrii și corectezi poveștile;  te rog mereu să-mi spui când ai pus ultimul punct, ca să pot intra în tărâmul ăla și să-mi citești cu voce tare ce s-a mai născut din imaginația ta. De dormit, ai început  să dormi în camera principală a sufletului. Adormi uneori cu telefonul în mână, alteori adormi la meciuri și din cauza părului tău lung nu mai văd nici eu nimic, dar cel mai mult îmi place când adormi jucându-te în părul meu.

Ți-ai făcut un obicei din a dormi sâmbăta în „atelierul” tău, pentru că nu vrei să mă trezești duminica, atunci când te pregătești pentru biserică. Dar eu deschid ochii când aud primul toc pe podea, căci ăla e sunetul plecării. Și mi-e frică de tine plecând...

Mă calmez atunci când te văd trimițându-mi un pupic din pragul ușii și zâmbesc cu toată gura atunci când simt cum mă lovește un șlap în cap, pentru că pornisem să fac focul în centrală...desculț.

Ochii

Foto: weheartit.com

 

Te-am rugat de atâta ori să nu folosești cuvântul „promit”, până când a dispărut cu totul din DEX-ul tău. Dar nu mi-am dat seama că trebuia să-ți acopăr ochii, nu gura...

N-ar fi trebuit să-ți las ochii atât de liberi încât să se apuce de creat povești pe care să le strâng în brațe la fiecare pas și apoi, punându-mi piedică, să le sparg.

Nu îndrăzneam niciodată să te privesc prea mult în ochi, pentru că aveam mereu impresia că a ta privire are de gând să ia o lopată și să sape după tot ce încerc să țin ascuns.

Începuseși să-mi spui „Morocănoaso”, atunci când ne vedeam în fața cafenelei care devenise „a noastră”, pentru că aveam mereu fața încruntată dimineața, de parcă așteptam să transform pe cineva într-un sac de box. Până într-o zi în care mă trezisem dintr-un vis în care te-ai plimbat cu mine pe oriunde voiam. Te-ai mirat când m-ai văzut, de pe partea cealaltă a străzii, zâmbind. Te priveam cu drag cum analizai oamenii care treceau pe lângă tine, verificând dacă are cineva nevoie de o privire blândă. Îmi venea să fug în brațele tale, în mijlocul trecerii de pietoni, atunci când ți-ai întins mâna ca să dai noroc cu prichindelul care rămase uimit în fața înălțimii tale.

În dimineața aia, pentru că aveam încă visul în brațe, am uitat de frică și te-am privit în ochi mai mult decât ar fi trebuit...suficient cât să mă răpească.

Pentru că nu te pricepeai la cuvinte, ți-ai învățaț ochii să deseneze. Oare de ce nu le-am furat creioanele la timp și n-am fugit cu ele?

Au desenat zile din viitor, în care eu îți ședeam pe umeri în timp ce marcam un coș, în timpul unui meci cu băieții la apusul soarelui; zile în care erai în centrul atenției la vreo petrecere de la birou, dar tot ce voiai să faci era să mă gâdili și apoi să ne întrecem până la ieșirea din clădire.

Au desenat seri în care stelele au făcut ședință și hotărâseră că am dreptul la puțin nororc. Seri în care făceam focul în șemineu și stăteam în fața lui la povești cu prietenii; în care de fiecare dată când ieșeai la țigară te opreai să-mi săruți fruntea, iar atunci când reintrai în cameră, mă luai la dans. Seri în care îți băteam la ușa biroului, cu o grămadă de foi în mână și cu cerneală pe față și așteptam să-mi faci semn că pot intra să mă așez pe podea și să învăț acolo.

Preferatele mele erau serile în care ieșeam să mâncăm în oraș și , sărutându-mi mâna, îți lăsai grijile în palma mea. Mă lăsai să mă joc în părul tău până ajungea mâncarea , apoi îți lipeai fruntea de-a mea și îți vedeam în privire niște îngerași care pătrundeau în mine cu gândul că-mi vor limpezi sufletul.

  Ochii ăia...de ce nu i-am legat?

Crăciunurile noastre...

Foto: weheartit.com

  

Mai ții minte Crăciunurile alea de altădată? Când ziceam că vom face în fiecare an aceleași chestii, dar mereu mai veneam cu o idee pe care era musai s-o transformăm în tradiție?

Mai știi că în prima zi a vacanței de iarnă mă apucam să fac clătite, iar tu îmi apăreai la ușă cu un kilogram de portocale, pe care urma să le mâncăm în timp ce ne uitam la aceleași filme vechi de Crăciun? Și că ne puneam la „Home Alone” înainte să plecăm la colindat cu gașca?

Îți amintești că bradul meu părea gol, până îți rupeai cinci minute din timp și fugeai până la mine ca să-ți așezi globul special în el?

Ce fain era când se închidea ultima ușă în spatele nostru și le uram prieteniilor noști un Crăciun fericit, în timp ce o lua fiecare spre casa lui...doar tu veneai mereu spre casa mea. Pe drumul nostru, eu începeam să povestesc și să râd de năzbâtiile pe care le făcuseră nebunii noștri. Aveam mereu impresia că te pregătești să zici „Știi, eram și eu acolo...”, fiind plictisit de aceleași lucruri, dar m-ai liniștit de curând, spunându-mi că ți-s tare dragă și ți se pare chiar amuzant cum istorisesc eu după ce m-a încălzit o jumătate de pahar cu vin fiert. Mi-ai șoptit că sunt tare dulce atunci când nu-mi pasă că râsul meu poate trezi tot cartierul, mai ales că am găsit și scuza perfectă: o dată pe an e Crăciunul!

Ajunși în fața scării, ne sprijineam câteva minuțele de un gărduleț, iar eu îmi așezam capul obosit pe umărul tău și priveam amândoi spre cer, verificând dacă Moșul a făcut o pauză pe vreo stea și ne face cu mâna. Apoi realizam că bătrânelul lăsase ceva în buzunarul fiecăruia pentru a-i oferi celuilalt.

Mereu intram în bloc doar după ce-ți cântam colinda ta preferată, în timp ce tu ajungeai la capătul străduței. Ajunsă sus, îți învârteam globul înainte să mă bag sub plapumă și adormeam zâmbind la gândul că dimineața voi cânta la brațul omului care-mi oferă pacea, în locul unde domnesc liniștea și iubirea: la biserică.

Noi chiar credeam că ne va fi așa toată viața și că vom găsi, într-un an, sub brad, vraja care transformă fiecare zi în Ajunul Crăciunului. Dar acum pare că totul a fost un vis pe care orice om și l-ar dori după o zi grea.

Tu ai plecat fără să-mi spui ce culoare ai vrea să-ți fie ornamentul anul acesta. Ești plecat și nu mai încerci să mă calmezi, spunându-mi că sigur voi găsi ceva care să încapă în buzunar și dacă nu, pe tine nu te deranjează să ai o cutie plină de brățări și ceasuri. Ai plecat și mă trezesc în fiecare dimineață cu speranța că mi-ai trimis rețeta de clătite și astfel îmi dai de veste că totul va fi bine.

Hai, dă-mi un semn care să mă asigure că niciun ger nu e atât de aspru încât să ne omoare tradițiile...