Bagajul meu

Foto: weheartit.com

  

Mă hotărâsem să plec, de tot. Mă săturasem de prea mulți oameni care sunau doar atunci când erau pe marginea prăpastiei și își aminteau atunci că eu aș putea fi ultima lor salvare. Mă săturasem de oameni care abia așteptau să-mi întorc spatele, ca să mă poată arăta cu degetul și să șușotească numai ei știu ce. În plus, aveam prea multe vise neîmplinite sub pat și nu mai aveam energie să le îndes în fiecare dimineață, când mă împiedicam de ele.

Așa că mi-am aruncat într-un ghiozdan câteva tricouri, o pereche de blugi și actele, dar pe când să ies pe ușă, m-am oprit, căci simțeam că e ceva ce nu am luat...atunci observasem că-mi căzuse brățara pe care mi-ai dăruit-o cândva și pe care nu am dat-o jos niciodată. O găsisem în pat, iar pe când mi-o legam la mână, mi-am dat seama că ce-mi lipsea din bagaj era încheietura ta. Cea pe care o prindeam atunci când voiam să mai stai cinci minute, pe care o sărutam atunci când îmi întindeai cana în care mi-ai turnat cafeaua tare. Unde să plec fără ea?

Nu mai plec! Deși, poate că ți-ar fi mai bine să o iau din loc și să-mi șterg urmele. Dar voi fi egoist de data asta și nici măcar nu-mi pasă de persoana care ar fi meritat fericirea pe care mi-o oferi.

Rămân! Și am să fac tot posibilul să nu mai existe seri stricate de paharele mele de whisky. Vreau să existe doar seri care să-ți dea sentimentul că, dintr-odată, ai chef să împodobești un pom. Și, ca să te văd zâmbind, voi fugi în pod și voi aduce de-acolo brădulețul ăla pe care mi-l așezi în fiecare iarnă pe birou, pentru că eu nu vreau să aud de unul gigantic așezat în sufragerie.

Nu mai fug! Așa cum nu ai fugit nici tu, nici măcar o dată. Ți-am intrat în lume cu o gașcă mare de fantome, iar tu, în loc să mă dai afară și să mi le arunci pe geam, ai stat de vorbă cu fiecare în parte. Mă țineai strâns de mână atunci când povesteai cu una dintre ele și, la sfârșit, mă puneai să fac pace cu ea.

De-ar fi să plec, mă voi întoarce. Așa cum  te-am obișnuit. Voi porni la drum tot noaptea, căci știi că e cea mai bună prietenă a mea și nici drumurile nu-s aglomerate. E deja o tradiție ca eu să fac turul cartierului, doar ca să ajung acolo de unde m-am pus în mișcare, adică în fața curții mele, doar ca să te văd stându-mi pe balcon, conducându-mă cu privirea și zicând o rugăciune. Aș zice „Amin!” deodată cu tine, dar știi că încă nu am făcut pace cu fantoma Credinței.

Chiar de știi că mă întorc, să nu uiți, te rog, să-mi trimiți mesajul ăla. Ăla care face timpul să stea în loc în orașele mari în care toată lumea se împinge, în care mă așteaptă hârtii cu tot felul de cuvinte fără sens. Ăla drăguț prin care mă anunți că iar ai dormit de amiază la mine, iar eu te întreb dacă ai făcut asta pentru că te-a deranjat colega ta de apartament cu ceva, dar răspunsul e mereu același: „Nu..doar că mi-era dor să adorm îmbrățișată de parfumul tău.

 Stau în fața ușii, ținând cheile în mână. Totuși, încotro mă îndreptam? Ahh, da, cred că mergeam să iau un brad cât casa și niște ornamente. Mi-a venit așa un chef să stau pe podea și să te văd cum te învârți în jurul meu cu o ghirlandă pe post de eșarfă. Dacă tot nu mai plec departe, îmi rămâne tot timpul din lume să-ți ascult colindele preferate și să te privesc...bagajul meu.