Tu ai știut

Foto: weheartit.com

Tu  ai știut. Tu ai știut că aici nu se intră oricum.

Ai fost un copil cuminte, care în loc să ia barosul și să spargă zidul cetății în mod bădăran, s-a sprijinit cu spatele de el și a încercat să tragă cu urechea. Ai vrut să știi cam cât bine se ascunde acolo, că doar nu era să-ți părăsești propriul zid pentru un nimic. Habar n-am ce le povesteam pomilor din curte de te-a făcut să începi să bați la poartă. Ai știut până și cum să bați! Ai știut că aici nu se bate puternic de câteva ori și apoi se renunță. Nu, aici se bate lent, cu pauze lungi între ciocănituri. Asta pentru că aici locuiește o zăpăcită care dă doinele la maxim, care mai vorbește singură prin casă și care stă mai prost cu auzul, că așa îi e firea.  

Ai știut că trebuie să aștepți puțin. Și tare curioasă m-ai făcut când am auzit că cineva bate în ritmul doinei pe care urma să o cânt. Am deschis gemulețul porții și te-am întrebat ce cauți prin zonă. Mi-ai zis că te-ai mutat în zidul alăturat și erai puțin curios de ce vecini ai. Am început să vorbim așa, prin gemuleț, despre vrute și nevrute. Iar când unul din visele mele dragi a ieșit pe gemuleț și s-a întâlnit cu geamănul lui, care stătea pe umerii tăi, m-am speriat. Am închis portița și am plecat.

Dar tu ai știut că spre zidul meu trebuie privit mereu, că tot timpul se schimbă ceva. Așa ai știut că în seara aia în care nu mai era nici o urmă de felinar aprins,  trebuia musai să-mi bați la poartă cu o candelă în mână. Ai împărțit atunci cu mine întunericul și lacrimile.

Tu ai știut că o să fie zile în care zidul tău ți se va părea iar cel mai fain dintre toate. Și am știut și eu asta. Așa că ți-am aruncat o scară mare peste zid și te-am îndemnat să urci. Să vii! Asta pentru că uitasem unde pusesem cheia de la poartă. Dar voiam să vii acolo și să vezi că e fain și la mine.

Tu ai știut că în căsuța aia construită din cuvinte nu se intră oricum, ci se lasă încălțările la intrare și se iau papuci de casă. Nu știai de ce să fii mai încântat și uimit: de lămpile din fiecare colț al camerelor, de mirosul de cafea din fiecare încăpere, de fotoliul ăla mare de lângă sobă, de scările care păreau că duc spre alte lumi. Eu eram fascinată de sclipirea ochilor tăi și de felul în care mă țineai strâns de mână.

Tu ai știut să pășești fără zgomot atunci când îți deschideam ușa unui vis, sau a a unei dureri. Nu voiai să deranjezi nimic. Tu ai știut să mă mângâi mereu în funcție de povestea pe care ți-o spuneam.  

Tu ai știut că aici locuiesc multe frici, dar n-ai fugit de cum ai văzut-o pe prima. Nu, tu le-ai sărutat pe multe dintre ele și le-ai amețit.

Tu ai știut că după zilele agitate se iese pe balconul de la mansardă și se privește fără să clipim spre turnul bisericuței din Pădure, de asta ai grijă să fie aprinse mereu lămpile de-acolo înainte să ajung eu sus.

Tu ai știut că pierdusem cheia de la intrare în cutia aia aruncată undeva prin șopru, pe care scria răbdare...