Cum sărăcim noi, nepoții

Noi, nepoții, devenim tot mai săraci cu fiecare bunic pe care-l pierdem. Eu nu pot să cred cât de sărmană am ajuns în doar câteva luni.

Nu știu ce nu ți-a mai plăcut pe pământul nostru, Țeță și nici tu n-ai mai vrut să ne spui, ca să facem cumva să-ți fie bine. Ce doruri și ce tristeți ai avut în tine, numai tu știi. Pe noi ne-ai lăsat să ne vedem de viață și n-ai vrut să ne împovărezi cu ele. Sper că acum nu te mai doare nimic.

Dar oricât de mare e durerea asta pe care ne-ai lăsat-o în brațe înainte să apuci să ne spui și cum să ne descurcăm cu ea, nu pot decât să-mi imaginez momentul ăla. Momentul ăla în care ți-ai revăzut omul drag. Momentul ăla în care ție și lui Gavril vi s-au umplut ochii de lacrimi, pentru că v-a fost atâta de dor unul de celălalt. Și ce îmbrățișare v-ați dat! I-am simțit până și eu puterea. Pentru unii era doar un vânt puternic care s-a stârnit dintr-odată...dar eu știu! Știu că așa ați putut voi să ne îmbrățișați pe toți și să ne dați de veste că sunteți împreună.

O să-mi aduc aminte de tine de fiecare dată când o să-mi umble cineva în păr și o să se mire de cât de moale e. O să zic că l-am moștenit de la tine și o să ridic ochii în Sus. 

O să-mi aduc aminte de fiecare dată când o să mă pun în genunchi să mă rog, pentru că de la tine am învățat. Puteam adormi doar după ce ți-ai zis tu rugăciunea, căci așa știam că sunt ocrotită! Oare de câte rele am fost păzită doar datorită unei rugăciuni de-a tale? 

O să-mi aduc aminte de tine în fiecare seară când fac semnul crucii pe pernă. Țin minte că, atunci când te-am văzut făcând asta prima oară, mi s-a părut un gest atât de tandru și plin de credință încât am început să-l copiez imediat. 

O să-mi amintesc de tine de fiecare dată când noi trei, nepoții tăi, o să ne îmbrățișăm. O să mă simt ca atunci când mergeam toți trei să împodobim și bradul tău.

Doamne, cât de dor o să-mi fie de poveștile tale despre bunicul! Ce fain povesteai despre năzbâtiile copiilor tăi și despre ale noastre, în serile alea când jucam rummy cu orele! Cât de drag mi-era să bem în fiecare seară ceai, cu radioul vechi al bunicului vorbind singur! Cât de în siguranță mă simțeam când te auzeam trebăluind prin curte în timp ce eu eram pierdută printre cărți. Cum nu ne lăsam noi două singure în nopțile de vară!

Dar cel mai dor mi-e de gazda din tine. De femeia aia sprintenă care se trezea înainte de toată lumea, în caz că are vreun turist nevoie la bucătărie. De femeia aia care se împrietenea cu fiecare om care-i intra pe poartă și de dragul căreia se întorceau oamenii și în anul care urma. De femeia aia pe care o strigau vecinii din drum și vorbea cu ei peste gard. De femeia aia care căra găleți cu apă ca să aibă alții ce bea.

Sunt atâtea momente frumoase de care am avut parte doar datorită ție, încât mă inundă și mă lasă fără aer. Pentru că dorul ăsta e prea greu!

Nu știu ce vorbiți, tu și bunicul acum, dar tare mult sper ca în toată vorbăria aia să se fi strecurat și un „Apăi Bianca...cam moale ea așa, dar tot suntem mândri de ea. Și o și iertăm, nu? Că doar e a noastră!”. Atâta sper! Că nu vă uitați în jos scuturând din cap, dezamăgiți. Că stai acolo, în casa pe care ți-a pregătit-o bunicul pe steaua de lângă Lună și cânți așa cum te-am tot rugat noi s-o faci de-a lungul anilor.

Atâta sper, să cânți de dor și  să-l mângâi pe-al nostru cu o adiere de vânt, din când în când....