De dor

Foto: weheartit.com

Mi-e sufletul greu în seara asta. Am avut timp să mă opresc puțin din grijile de zi cu zi și să-mi ascult sufletul.

Sufletul plângea, așa că am început și eu să plâng cu el.

De dor.

Am urcat amândoi în camera de la mansardă, acolo unde doar eu și un Serafim avem voie să intrăm. M-am așezat pe țolul pe care l-am așezat pe podea și am început să plâng.

De dor.

De dor de cetină căzută în fiecare colț al camerei și pe hainele tatei, pentru că a băgat pomul în casă.

Am plâns acolo jos, lângă cetină.

De dor.

De dor de o pătură pe care o întindea mama pe covor ca să nu facem peste tot numai sclipici.

Am început să agăț globurile sclipitoare-n pom, plângând.

De dor.

De dor de ambalaje de bomboane goale. De dor de-un frate care-mi scria scrisorile către Moșul, fără să se gândească vreodată câtă alinare o să-mi aducă cuvintele când oi învăța să scriu.

M-am chinuit să descâlcesc instalația și când am văzut că nu reușesc, mi-era ciudă.

Și dor.

Dor de un brad împodobit de patru oameni care ascultă în fiecare an același CD cu colinde.

Am pus steaua în vârf și după ce mi-am șters o lacrimă, am început să colind. Dar a ieșit un colind-plâns.

De dor.

De dor de o blonduță care cânta întruna prin casă, pentru că îi era frică să nu uite vreun vers din colindă înainte să ajungă la prima casă.

M-am uitat pe geam și am văzut cum prin Pădure se plimbă un grup de colindători cu felinare-n mână. Am pus și eu un felinar în geam, ca să-i chem și am zâmbit printre atâtea lacrimi.

De dor.

De dor de-o gașcă de care mi-era rușine și mă ascundeam în camera mea când ne cânta la ușă. Și de dor de-o gașcă de oameni care se hotărau pe drumul spre prima casă ce-or să colinde.

Am umplut țolul cu perne. Am luat și ursul de pluș lângă mine, pentru că mi-era dor.

Dor de copilărie.

Și-am adormit așa, cu zăpada curgând  într-un  glob de cristal ce se învârtea încontinuu și cu lacrimi de dor pe obraji. 

Înainte să adorm am avut un singur gând...„las’, că mă fac eu iar mică. Și atunci să vezi Crăciunuri frumoase!”.

În căsuța asta...

Foto: weheartit.com

În căsuța asta ai intrat fără să pui prea multe întrebări înainte. Ai văzut tu că ograda e aranjată foarte fain și erai curios de cum arată pe dinăuntru clădirea asta ruptă din poveștile spuse de bunici înainte de culcare. Nu a trecut multă vreme de când te-ai scuturat pe picioare și ai pășit cu grijă pragul ei, dar ai avut destul timp să afli câteva lucruri de bază despre ea. Cum ar fi că:

 

În căsuța asta e cu trezit devreme, asta ca să fie timp de toate, mai ales de îmbrățișări.

În căsuța asta nu se pune ibricul pe foc până nu s-a spus de vreo zece ori: „Dar mi-e atââââât de lene....”.

În căsuța asta fiecare zi liberă e ca o zi leneșă de duminică. Pentru că na, cine e atât de nebun încât să se despartă de pat, de bunăvoie?

În căsuța asta mai sunt și propuneri spontane de ieșit de sub plapumă. Ori pentru că i s-a făcut unuia dor de ducă, ori pentru că uneia îi venise cheful să se îmbrace frumos.

În căsuța asta sunt seri în care sufrageria e plină. Că se  mai adună oameni cu chef de joacă și cu poftă de clătitele mele. Sunt serile alea în care fiecare om are o piesă în mână, doar eu mă joc cu spatele tău, omul meu, pentru că mie îmi place doar să privesc joaca și să-i privesc pe ceilalți, să-mi amintesc de ce mi-e fiecare atât de drag.

În căsuța asta se asculta muzica celui care ajunge primul la boxă și apoi se strigă tare „Nu cumva să schimbi!”. Nu se schimbă, doar se dă atât de încet încât nu mai aude nimeni.

În căsuța asta sunt multe poze, peste tot. Cu doi oameni faini care privesc în aceeași direcție, sau unul spre celălalt.

În căsuța asta sunt felinare la orice colț. E lumina pe care am dus-o fiecare în lumea celuilalt când ne-am întâlnit în aceeași grădină. Și asta ne ajută să nu ne rătăcim niciodată. Pentru că nu există în toată Pădurea Fermecată vreo casă mai luminată decât a noastră.

În căsuța asta există o ușă ce dă spre curtea din spate. E veche ușa aia. E din vremuri pe care n-am apucat încă să ți le povestesc. E acolo, pe verandă, o masă pe care stau mereu două termosuri. Alea se află acolo pentru oamenii care au nevoie să poposească într-un loc în care cineva chiar vrea să-i asculte și să-i ajute să-și înece problemele într-o cană cu ceai. Termosul cu vin fiert e pentru probleme care sunt prea grele chiar și pentru umerii mei. Tu ai înțeles chestia asta și oricât de supărată aș fi, nu mă lași să uit să umplu vreun termos. Aprinzi mereu lumina de pe verandă dacă eu urc mai repede în cameră. Nu mă lași să uit că sufletul care a construit căsuța asta nu e egoist.

În căsuța asta se aude mereu zgomotul făcut de penița stiloului la întâlnirea cu hârtia. Și se lasă în fiecare noapte o scrisoare cu gândurile care nu au reușit să fie spuse cu voce tare, lângă cana ta de cafea pentru a se citi de cum faci ochi și a se zâmbi de la prima oră.

Tu ai știut

Foto: weheartit.com

Tu  ai știut. Tu ai știut că aici nu se intră oricum.

Ai fost un copil cuminte, care în loc să ia barosul și să spargă zidul cetății în mod bădăran, s-a sprijinit cu spatele de el și a încercat să tragă cu urechea. Ai vrut să știi cam cât bine se ascunde acolo, că doar nu era să-ți părăsești propriul zid pentru un nimic. Habar n-am ce le povesteam pomilor din curte de te-a făcut să începi să bați la poartă. Ai știut până și cum să bați! Ai știut că aici nu se bate puternic de câteva ori și apoi se renunță. Nu, aici se bate lent, cu pauze lungi între ciocănituri. Asta pentru că aici locuiește o zăpăcită care dă doinele la maxim, care mai vorbește singură prin casă și care stă mai prost cu auzul, că așa îi e firea.  

Ai știut că trebuie să aștepți puțin. Și tare curioasă m-ai făcut când am auzit că cineva bate în ritmul doinei pe care urma să o cânt. Am deschis gemulețul porții și te-am întrebat ce cauți prin zonă. Mi-ai zis că te-ai mutat în zidul alăturat și erai puțin curios de ce vecini ai. Am început să vorbim așa, prin gemuleț, despre vrute și nevrute. Iar când unul din visele mele dragi a ieșit pe gemuleț și s-a întâlnit cu geamănul lui, care stătea pe umerii tăi, m-am speriat. Am închis portița și am plecat.

Dar tu ai știut că spre zidul meu trebuie privit mereu, că tot timpul se schimbă ceva. Așa ai știut că în seara aia în care nu mai era nici o urmă de felinar aprins,  trebuia musai să-mi bați la poartă cu o candelă în mână. Ai împărțit atunci cu mine întunericul și lacrimile.

Tu ai știut că o să fie zile în care zidul tău ți se va părea iar cel mai fain dintre toate. Și am știut și eu asta. Așa că ți-am aruncat o scară mare peste zid și te-am îndemnat să urci. Să vii! Asta pentru că uitasem unde pusesem cheia de la poartă. Dar voiam să vii acolo și să vezi că e fain și la mine.

Tu ai știut că în căsuța aia construită din cuvinte nu se intră oricum, ci se lasă încălțările la intrare și se iau papuci de casă. Nu știai de ce să fii mai încântat și uimit: de lămpile din fiecare colț al camerelor, de mirosul de cafea din fiecare încăpere, de fotoliul ăla mare de lângă sobă, de scările care păreau că duc spre alte lumi. Eu eram fascinată de sclipirea ochilor tăi și de felul în care mă țineai strâns de mână.

Tu ai știut să pășești fără zgomot atunci când îți deschideam ușa unui vis, sau a a unei dureri. Nu voiai să deranjezi nimic. Tu ai știut să mă mângâi mereu în funcție de povestea pe care ți-o spuneam.  

Tu ai știut că aici locuiesc multe frici, dar n-ai fugit de cum ai văzut-o pe prima. Nu, tu le-ai sărutat pe multe dintre ele și le-ai amețit.

Tu ai știut că după zilele agitate se iese pe balconul de la mansardă și se privește fără să clipim spre turnul bisericuței din Pădure, de asta ai grijă să fie aprinse mereu lămpile de-acolo înainte să ajung eu sus.

Tu ai știut că pierdusem cheia de la intrare în cutia aia aruncată undeva prin șopru, pe care scria răbdare...

Cum sărăcim noi, nepoții

Noi, nepoții, devenim tot mai săraci cu fiecare bunic pe care-l pierdem. Eu nu pot să cred cât de sărmană am ajuns în doar câteva luni.

Nu știu ce nu ți-a mai plăcut pe pământul nostru, Țeță și nici tu n-ai mai vrut să ne spui, ca să facem cumva să-ți fie bine. Ce doruri și ce tristeți ai avut în tine, numai tu știi. Pe noi ne-ai lăsat să ne vedem de viață și n-ai vrut să ne împovărezi cu ele. Sper că acum nu te mai doare nimic.

Dar oricât de mare e durerea asta pe care ne-ai lăsat-o în brațe înainte să apuci să ne spui și cum să ne descurcăm cu ea, nu pot decât să-mi imaginez momentul ăla. Momentul ăla în care ți-ai revăzut omul drag. Momentul ăla în care ție și lui Gavril vi s-au umplut ochii de lacrimi, pentru că v-a fost atâta de dor unul de celălalt. Și ce îmbrățișare v-ați dat! I-am simțit până și eu puterea. Pentru unii era doar un vânt puternic care s-a stârnit dintr-odată...dar eu știu! Știu că așa ați putut voi să ne îmbrățișați pe toți și să ne dați de veste că sunteți împreună.

O să-mi aduc aminte de tine de fiecare dată când o să-mi umble cineva în păr și o să se mire de cât de moale e. O să zic că l-am moștenit de la tine și o să ridic ochii în Sus. 

O să-mi aduc aminte de fiecare dată când o să mă pun în genunchi să mă rog, pentru că de la tine am învățat. Puteam adormi doar după ce ți-ai zis tu rugăciunea, căci așa știam că sunt ocrotită! Oare de câte rele am fost păzită doar datorită unei rugăciuni de-a tale? 

O să-mi aduc aminte de tine în fiecare seară când fac semnul crucii pe pernă. Țin minte că, atunci când te-am văzut făcând asta prima oară, mi s-a părut un gest atât de tandru și plin de credință încât am început să-l copiez imediat. 

O să-mi amintesc de tine de fiecare dată când noi trei, nepoții tăi, o să ne îmbrățișăm. O să mă simt ca atunci când mergeam toți trei să împodobim și bradul tău.

Doamne, cât de dor o să-mi fie de poveștile tale despre bunicul! Ce fain povesteai despre năzbâtiile copiilor tăi și despre ale noastre, în serile alea când jucam rummy cu orele! Cât de drag mi-era să bem în fiecare seară ceai, cu radioul vechi al bunicului vorbind singur! Cât de în siguranță mă simțeam când te auzeam trebăluind prin curte în timp ce eu eram pierdută printre cărți. Cum nu ne lăsam noi două singure în nopțile de vară!

Dar cel mai dor mi-e de gazda din tine. De femeia aia sprintenă care se trezea înainte de toată lumea, în caz că are vreun turist nevoie la bucătărie. De femeia aia care se împrietenea cu fiecare om care-i intra pe poartă și de dragul căreia se întorceau oamenii și în anul care urma. De femeia aia pe care o strigau vecinii din drum și vorbea cu ei peste gard. De femeia aia care căra găleți cu apă ca să aibă alții ce bea.

Sunt atâtea momente frumoase de care am avut parte doar datorită ție, încât mă inundă și mă lasă fără aer. Pentru că dorul ăsta e prea greu!

Nu știu ce vorbiți, tu și bunicul acum, dar tare mult sper ca în toată vorbăria aia să se fi strecurat și un „Apăi Bianca...cam moale ea așa, dar tot suntem mândri de ea. Și o și iertăm, nu? Că doar e a noastră!”. Atâta sper! Că nu vă uitați în jos scuturând din cap, dezamăgiți. Că stai acolo, în casa pe care ți-a pregătit-o bunicul pe steaua de lângă Lună și cânți așa cum te-am tot rugat noi s-o faci de-a lungul anilor.

Atâta sper, să cânți de dor și  să-l mângâi pe-al nostru cu o adiere de vânt, din când în când....