Cu bine, 2018

Foto: weheartit.com

Îmi construisem niște ziduri în jurul curții, la începutul anului. Nu le-am făcut mari, cu gândul că poate-poate cuiva îi va atrage atenția ceva din curtea mea și se va hotărî să treacă peste ele. Și așa a fost. A sărit un om, a sărit al doilea, al treilea....și când am început să cred că am o grădină destul de faină, m-am hotărât să dobor zidurile alea mici. Au început să apară la poartă tot felul de oameni și toți mi-erau dragi. Fiecare avea locul lui în curte. Fiecare avea povestea lui. În fiecare seară ne împleteam poveștile și cream tot felul de amintiri. Dar n-a durat mult visul ăsta...

Într-o seară se luase curentul și, fiind nevoiți să umble cu o lumânare, atenți la fiecare pas, parcă fiecare dintre ei găsea câte ceva defect în curticică. Mi-au căzut toți pe gânduri și se lăsase cea mai mare liniște...cea mai urâtă liniște. Tot tiptil, cu lumânări în mână, s-au îndreptat, pe rând, spre poartă. Am rămas cu puțini oameni...prea puțini. Îi aud umblând prin casă și mă rog, la fiecare pas pe care-l recunosc, să nu fie unul care se îndreaptă spre poartă.

Pfuu...câte se pot schimba într-un an. Câtă lumină e la începutul lui, câte planuri și vise împlinite ții în pumni, strâns, ca nu cumva să scape....iar la sfârșitul lui se sting toate lămpile din lume și când deschizi, în sfârșit, pumnii, realizezi că în tot timpul ăsta au fost goi. Încerc să trag de mine și să mă apuc să fac ordine prin ogradă, să strâng ce au lăsat ceilalți, fiind curioasă ce lecții n-au avut chef să ia cu ei...dar, n-am găsit nimic. Doar doruri. Atâtea doruri care dor. Doruri murdare, căci s-a pus noroi pe ele și n-am reușit să le curăț cu lacrimi. Le-am așezat pe toate în rucsac și le port în spate. Am fost, o scurtă perioadă, fata cu îmbrățișări, căci îmi plăcea să întâmpin fiecare oaspete cu o îmbrățișare...dar, a venit timpul să mă îmbrac iar în hainele Fetei Dorului. Pe cine-oi fi încercat să păcălesc? Asta am fost dintotdeauna. La asta m-am priceput cel mai bine: să iau doruri în brațe, să le curăț și să le adorm cu povești de noapte-bună, să le mai trimit prin lume când le simt prea grele, apoi să le aștept la portiță.

Unde s-or fi dus cu toții, n-aș ști să vă spun, sper doar că pumnii lor sunt plini de vise,  de iubiri împlinite, de planuri mărețe, și nu de ciment, pentru că s-au apucat de construit ziduri mult prea înalte.

Mi-e mai întuneric și mai frig ca niciodată, recunosc. Și nici putere să aprind un felinar, cât de mic, nu mai am. Aud uneori pași în spatele meu și mi-e puțin mai cald, sau mai zăresc din când o luminiță lângă mine, cât să văd ce dor iau în brațe. Și-mi aduc aminte că mai sunt câțiva care se plimbă prin casă. Dar nu știu ce să le zic ca să-i conving să rămână pe vecie. Nici ce să fac. Forță n-am ca să mă lupt cu ei și să ies învingătoare. Așa că, pe când reconstruiam zidurile alea de la început și le făceam mai mari decât cel mai înalt om care a intrat vreodată în casă, m-am hotărât să pun și niște ferestre, semn că oricine era, totuși, liber să plece, dacă simțea nevoia. N-avea rost să încerc să mă împotrivesc, pentru că m-am convins că nu știu să am grijă de oameni, ci doar de amintiri.

Cu toate astea, îi rog să mai stea. Te rog să nu pleci, cel care ai grijă mereu să nu uit că e ceva bun în mine și care-mi mai amintești, la ora 00:00, că cel mai mult contează cei care rămân. Te rog să nu pleci, cel care-mi citești poveștile înaintea tuturor și mai verifici din când în când dacă am febră, la propriu și la figurat. Te rog să nu pleci, cea care mi-ai dat cel mai frumos titlu din lume, fără să stai prea mult pe gânduri... „mătușă” ăsta, mă vindecă de orice singurătate. Vă rog să nu plecați, fete în galben, care vă mai amintiți să mă verificați. Te rog să nu pleci, fată în halat, care mă mai scuturi din când în când de izolare și mă trântești pe jos ca să-mi aduc aminte că trăiesc. Te rog să nu pleci, cea care mă faci să zâmbesc de cum începi să vorbești ca un copil și-mi aduci mereu ciocolată. Nici tu să nu pleci, te rog, cea care m-ai învățat că dansul e cel mai bun medicament, chiar dacă nu pot ține pasul întotdeauna.  Să nu pleci, bruneta mea cu Netflix, cea care mi-ai ascultat atâtea prostii și tot m-ai mai primit în casă. Nu pleca, blonda mea, care mă trezești cu două palme peste cap, atunci când încep să pun pe altcineva înaintea mea. Nu pleca nici tu, cel care știi mereu de ce îți scriu și mă asiguri că nu m-ai uitat, că tocmai căutai o pauză în care să ne vedem, cel care-mi zici, mai indirect, un „Ho, că vin!”. Să nu pleci, tu, cea care mă suni cu noaptea-n cap să mă întrebi dacă nu știu cum se numește o piesă pe care o ascultam prin liceu. Și nici tu să nu faci un pas afară din grădină, omul meu cu suflet albastru! Să stai, cea care e cea mai bună parteneră când vine vorba de bârfă, chiar dacă vorbim mai rar, pentru că cineva nu răspunde la telefon. Rămâi aici, cât mai mult, te rog, haiducule, cel care știi cât de mult mă calmează să vorbesc întruna, sub clar de lună. Nici tu să nu te miști, copil ce ți-ai dat haina de pe tine, la propriu, când aveam nevoie. Și dacă plecați...să mai veniți în vizită, măcar de Crăciun, să colindați.  Începe să miroasă a prăjituri și-mi aduc aminte că sunt trei persoane care n-or să plece niciodată, indiferent de câte supărări le-aș băga în cameră: familia, oamenii care se dau peste cap doar ca să mă știe fericită. Am cel mai tare frate, care are dureri de cap din cauza mofturilor mele și, cu toate astea, găsește motive să se laude cu mine. Iar la gândul ăsta începe să-mi fie mai bine.

Nu știu câte doruri o să adun în următorul an, ori cât de grele vor fi. Dar știe cineva ce-l așteaptă? Și nici la ce să sper nu știu. Îmi deschid brațele și pentru ultima oară, cel puțin pe anul ăsta, sunt fata cu îmbrățișări și îmi strâng în brațe soarta. Totuși, găsesc niște speranță...pentru cei plecați și pentru cei rămași. Speranță că soarta lor e tare luminată, bogată și colorată.

Partea bună e că din doruri se nasc cele mai frumoase cuvinte și povești!

La mulți ani!