Iar

Foto: weheartit.com

Iar e trecut cu mult de miezul nopții. M-am așezat lângă fereastra din bucătărie. Aia în fața căreia îi plăcea ei să-și piardă diminețile de iarnă. Aia din cauza căreia mă lăsa să vorbesc singur cât timp făceam ceaiul de ghimbir, pentru că era mult prea fascinată de spectacolul cerului. Iar se apropie Crăciunul și nu pot să nu mă gândesc la ce discuții aveam anul trecut pe timpul ăsta. Oare mai ține minte toate plimbările prin zăpadă, pe care le programaserăm în viitor, sau cum ar fi arătat după-amiezile în care ne-am fi întors veseli de la  muncă, pentru că urma să ne revedem? Oare o bântuie și pe ea numele pe care urma să i-l punem, cândva, fetiței noastre? „Normal că ține minte, zăpăcitule! Ea și le-a tatuat pe toate, pe suflet, nu le-a aruncat într-un colț al camerei, amintindu-și de ele prea târziu!”, striga cineva în mine. Și urăsc că vocea asta are dreptate și e atât de zgomotoasă. Cum e în fiecare seară. Și luna asta e prea luminoasă. „Stinge-te!”, îmi venea să-i urlu, dar știam că o face intenționat, căci voia să-mi ardă privirea și să-mi imprime în ea, pe vecie, imaginea celei care părea venită dintr-o altă lume când se oprea în mijlocul drumului, ca să poarte un dialog cu cea de sus. E trecut cu mult de miezul nopții și mă urmăresc priviri și strângeri de mână. Iar!

Iar stau la fereastră și mă gândesc la cum o să fie sărbătorile astea pentru ea. O să râdă oare prea tare, încercând să ascundă plânsul dinlăuntrul ei? Sunt sigur că n-are nici anul ăsta așteptări de la oameni și s-a apucat să-și facă tot felul de cadouri, singură. Oare și-a umplut încă un raft din bibliotecă sau și-o fi luat o grămadă de haine pe care n-o să le poarte? Poate că totuși s-a hotărât, în sfârșit, să-și schimbe toate decorațiunile vechi și să-și înceapă propriile tradiții, pe care să le impună, în viitor, rudelor, așa cum tot visa. O să meargă sigur la colindat, chiar dacă nu știe cu cine. Poate o să-și pună părinții pe drumuri, doar ca să fie gălăgie și să nu aibă timp să se gândească că, în urmă cu un an, am colindat-o eu și de-acolo am plecat să ne creăm cel mai fain Crăciun - ăla în care reușisem să-i vedem pe toți prietenii noștri dragi și să le dăm astfel de veste că le suntem din cale-afară de recunoscători. „Lumina ta!”, încep eu să mă zgâiesc către Lună... „Vrei să-mi amintească de lumina ei, nu? Ți-a ieșit! Normal că o văd și în momentul ăsta cum se chinuia să așeze instalația în pom, dar s-a împotmolit și a ajuns ea să fie luminată. Acum, stinge-te! Așa cum se stingea și instalația aia, dimineața...!”. Încep să fiu un lup care-i cântă Lunii. Iar!

Iar e trecut cu mult de miezul nopții și încep să mă joc cu pandantivul de la brățară. Am găsit-o la scurt timp după ce ea și-a luat rucsacul în spate și a plecat. Inima începuse să-mi bată mult prea tare atunci când o zărisem într-un coșuleț, până și vânzătorul se speriase când i-am întins banii cu mâna tremurândă. De-atunci, mă joc întruna cu ea. Exact așa cum se juca și ea cu pandantivul brățării de la mâna stângă, în fiecare moment al zilei. E o simplă literă. E atât de vie, încă, imaginea cu mine, care o privesc întrebător, în timp ce ea e atât de senină, de fericită și de mândră. „De la ce vine? Că nu e inițiala niciunuia?!”, o întrebasem, fiind încă somnoros în dimineața aia. „Haaai, imposibil să nu-ți dai seama!”, îmi răspunsese entuziasmată. Dar, când a văzut că nu pricepeam, m-a pus să închid ochii, să-mi imaginez o casă cu grădină mică, cu un un cărucior pe prispă și în el să văd o mogâldeață cu părul cârlionți. Visul ăsta mă trezise de-a binelea. Doamne, cu cât drag o priveam de fiecare dată când lumea îi privea brățara întrebător și ea începea să-i spună povestea. De asta mă joc cu litera asta...iAr!

Iar ne certăm, Lună! Că nici nu vrei să te stingi, nici nu vrei să-mi luminezi drumul spre ea. Ahhhh...ce te-aș strânge în palmă și te-aș ține acolo până când mi-ai spune că ea a găsit iertarea! Dar, iar n-am putere. Și tu tot crezi că nu merit nimic. Nici măcar să-i aprinzi puțin felinarul bătrânului Ene, care mi-a uitat adresa. Iar!