Pe gheață

Foto: weheartit.com

Lumini calde și gheață. Frig. Dar mi-era atât de bine în frigul și întunericul specific unei seri de iarnă. Am ieșit să patinez. Să patinez printre gândurile mele și să le ocolesc, nebăgându-le în seamă deloc. Am reușit să fac asta. Am reușit să le ocolesc, așa cum am făcut și cu fetița care era dezorientată, dar în încercarea mea de a nu mă duce peste copilă, mi-am pierdut echilibrul și am căzut.

Mă pregăteam să mă ridic, când văzusem în fața mea o mână întinsă, îmbrăcată într-o mănușă albastră. „Oh, acum trebuie să fiu drăguț, să fac conversație, să-mi pun întrebări. Nu ăsta era planul zilei de azi.”, începusem eu să gândesc. Am acceptat ajutorul și am îngânat un mulțumesc înainte să-mi ridic privirea. Eram totuși curios să văd cine se oprise din alunecat doar ca să ridice un aiurit. Era o față senină, care-mi zâmbea mai cald decât toate luminițele din parcul ăla. M-au trecut câțiva fiori, căci avusesem impresia că toată gingășia din lume se hotărâse să se transforme într-un om în carne și oase. A dat din cap, în loc de „n-ai pentru ce”, și când să mai întreb ceva, alunecase deja pe lângă mine. Își continuase și ea, probabil, ocolitul gândurilor, sau din contră, continuase să le ordoneze. N-am încercat să o prind din urmă, dar totuși o urmărisem cu privirea. Îmi plăcea cum patina serioasă, dar zâmbea din când în când, semn că vreun gând colorat intrase în capul ei. Era atât de drăguță când trecea pe lângă un copil și-l încuraja, ba chiar se luase la întrecere cu un băiețel mai îndrăzneț.

Na...și ca orice om normal, am început să scriu în mintea mea scenarii. Încercam să-i ghicesc numele: „are față de ceva nume de floare. Sau, dacă mă uit mai bine, îmi dă impresia de vreun nume mai puțin cunoscut. Nuuuu, atingerea ei m-a făcut să o simt ca pe-o Ană!”. Apoi am început să-i dau tot felul de meserii: „sigur e învățătoare sau ceva de legat de copii, că prea ușor intră în lumea lor. Sau poate e medic? Că uite, m-a ajutat imediat. Nu, pare prea firavă ca să suporte tot felul de cazuri triste. Auzi, da' de unde știi tu că nu e barmaniță într-un club și oprește bătăi la fiecare miez de noapte?. Ba chiar îmi închipuisem cum decurge o zi din viața ei, ziua aia. „Uite, azi s-a trezit pe la prânz, că a stat aseară până târziu la bârfă cu prietena ei cea mai bună, iar după ce a rămas singură, pentru că nu-i era somn, s-a pus la un serial. S-a uitat la un episod, două, trei...i s-a făcut foame și a ronțăit ceva, timp în care s-a mai uitat la vreo două episoade. Iar când se uitase la ceas și observase cât e de târziu, făcuse ochii mari, ridicase din umeri și se mințise că se mai uită doar la un episod. Așaaa....deci, s-a trezit la prânz, apoi s-a gândit dacă să coboare să-și ia o cafea sau să rămână în casă, în pijama, și să pună ibricul pe aragaz. Ba nuuu, știu! A rămas în pijama, dar totuși a coborât să-și ia o cafea. Da, pare genul de persoană care stă undeva unde este o cafenea la nu mai mult de zece minute distanță. După ce s-a întors, a făcut ceva de mâncare  și a savurat totul în fața laptop-ului. A sunat-o mama ei, care i-a reamintit că e tot singură și a întrebat-o ce face cu viața ei, iar ea s-a supărat, a lăsat telefonul pe masă și a luat patinele în mână înainte să iasă pe ușă. Acum se gândește și ea la ce face cu viața ei, de asta pare tristă. Of, mamele astea!”.

-Auzi, dar nu mai bine o întrebi tu toate chestiile astea. Că uite, poate învinovățești degeaba o mamă, săraca!, se trezise într-un final și inima mea.

Chiar, de ce nu făceam asta, în loc să patinez încontinuu în spatele ei?! Hai, mărește viteza și mai spune-i o dată „mulțumesc”. Normal că pe când să o ajung din urmă, ea se pregătea să iasă de pe gheață, iar eu nu știam ce să fac, așa că am ajuns să-mi pierd din nou echilibrul și...adio, mănuși albastre. Dar uite ce beculețe și steluțe frumoase deasupra capului meu...

Pădurea Fermecată

Foto: weheartit.com

           O fată mult prea visătoare pentru lumea asta.

Un băiat mult prea neliniștit pentru a mai rezista multă vreme în lumea asta.

Prima ninsoare.

Ea e în mijlocul haosului creat de oamenii care au fost luați prin surprindere. Privește senină spre cerul întunecat. Zâmbește...

El e la căldură, într-o cafenea ferită de tot haosul ăla. Se uită pe geam și vrea să se încrunte, dar o zărește și...zâmbește.

Și-a amintit dintr-odată de ninsorile copilăriei lui. De iernile în care tatăl său îl păcălea zilnic, strigând „Niiinge!”. Învățase mai târziu că fulgii cădeau cu adevărat abia atunci când toată casa mirosea a scorțișoară, căci mama se apuca să facă biscuiți, iar tatăl punea vinul la fiert. Se îmbrăca atunci bine și stătea pe verandă până târziu, iar dimineața, când vedea că zăpada e încă acolo, nu pornea spre școală până nu se bulgărea cu vecinii. Oare când încetase să fie fascinat de prima ninsoare? Oare care dintre lovituri îi ștersese din minte bucuria asta?

Ea continua să stea nemișcată, încercând parcă să vadă cam câți fulgi poate aduna pe haine și în păr. El își luase paltonul în spate și se așezase pe băncuța din fața localului, ca să poată privi fulgii mai bine. Stătuse el așa până când fata începuse să facă pași mici, aproape dansând.

Fără să-și dea seama, începu să-i calce pe urme. Realizase că fata se îndrepta spre pădurea de la marginea orașului. Aia în care obișnuia să alerge când voia să-și organizeze treburile din cap, în liniște. Dar stai, de când era acolo un zid? Și o poartă!?

Stătuse câteva minute pe gânduri. Dar, de ce? Se plimbase în locul ăla de atâtea ori! Totuși, ceva părea a fi diferit. Se simțea altfel. Călcase peste prag, iar piciorul i se blocase în ditamai mormanul de zăpadă. Nici nu băgase de seamă că ningea chiar atât de puternic. Pădurea era diferită, i se părea că brazii sunt mai mulți, că aerul e mai curat, că până și norii aveau altă formă, iar fulgii cădeau mereu în echipă, niciunul nu era singur.

Fata reapăru la câțiva pași în fața lui, dar stătea cu spatele. Oare îl observase și-l așteptase? Vru să o strige, dar ea pornise din nou la drum, cântând. Un cântecel pe care ființa lui părea să-l cunoască, pentru că îl trecuseră fiorii. Era frumos și liniștitor. Începea să-și simtă pleoapele grele. Apoi zări că ceva se apropie și înlemni când recunoscuse un lup, care se opri la vederea omului. Se priveau în ochi, unul cu teamă, celălalt cu nedumerire. Stătuseră așa până când omul își simțise pleoapele tot mai grele, iar lupul începuse să calce pe urmele lăsate de fată, a cărei voce i-o aducea în urechi ecoul.

Începuse să fie sigur că totul e un vis atunci când apăruse în fața lui, de nicăieri, o căsuță de lemn, din hornul căreia ieșea fum. Făcuse ochii mici, încercând să-și dea seama ce mai era pe-acolo. Văzu o fântână, un leagăn, câțiva copăcei, un râu și o iesle din care mânca o căprioară. Observase că lupul nu intrase în curte, ci stătea cuminte lângă poartă, privind spre el, parcă așteptându-l. Făcu pașii care mai trebuiau și se tot întreba de ce nu-i era frică. „Pentru că e vis, de-aia.”, își răspunsese tot el.

Fata ieșise pe ușa căsuței, cu două căni în mână, chiar în momentul în care el deschisese portița. Abia acum o recunoaște. Când îi vede ochii mici din cauza zâmbetului prea mare, pe care-l are pe buze de fiecare dată când îl întâlnește. Fata care-l făcuse să-și pună atâtea întrebări, încă din ziua în care-i făcuse cinste cu un ceai, după ce-l ridicase de două ori de pe gheață. Fata care-l învățase cum să învârtă globurile din pom, până amețesc. Fata care inventa tot felul de povești și pe a cărei umăr adormise...

-Începeam să mă tem că n-ai să vii niciodată., spuse ea, invitându-l să ia loc pe băncuța de pe verandă.

- Ce e locul ăsta? Visez?

-Poate. E Pădurea Fermecată, locul cu zâne, haiduci, scări ce te duc pe Lună, îngeri care trimit scrisori...și cu tot ce mai vrei. E locul ăla care mă ferește de tot ce nu-mi place, ți-am mai povestit...

- Dar pare atât de real!

-Este! Atâta timp cât crezi în el...

-De ce zici că ți-era teamă că n-am să vin?

-Pentru că îmi păreai atât de...împotriva poveștilor. Încercai să te ascunzi, dar te vedeam cum îți dădeai ochii peste cap, de fiecare dată când începeam să spun povești nemuritoare. Ai văzut cât de înalt era zidul de la intrare? E construit de mine, pentru a împiedica urâtul să intre. Când am înțeles că adormi mereu simțindu-ți sufletul greu, am început să cred că nu ești destul de puternic pentru a sări peste el. Dar nu știu ce s-a întâmplat, ce parte din povestea de azi ți-a plăcut, căci ai îndrăznit să te apropii, să-ți lași capul să cadă, pleoapele să se închidă...și sufletul să-și arunce din greutăți.

-Cântecul ăla... Ai spus ceva ce mi-a amintit de un cântecel pe care obișnuiam să-l îngân atunci când părinții mei erau plecați, sau când era furtună mare afară. Îl cântam când eram neliniștit și adormeam, spuse el, apoi începu să-i horească fetei. Dar ce-i cu lupul? Nu țin minte nimic despre el. Singurul animal pe care l-ai menționat era o căprioară. Chiar zâmbisem când am auzit partea aceea, pentru că tu chiar semeni cu una.

-Acela e animalul din tine. Vezi tu, eu cred că toți avem trăsături asemănătoare cu ale unui animal anume. Ai dreptate în privința mea, mereu m-am identificat cu o căprioară. Mi se pare că fug la fel de repede ca și ea, atunci când sunt nedumerită și speriată, dar că totuși îndrăznesc să mă apropii, cu grijă, atunci când sunt curioasă cu privire la un om. Să știi că mă întrebam și eu ce îți va apărea în cale. Am zâmbit cu drag, când am observat lupul stând la poartă, căci mă duceai mereu cu gândul la unul. Un lup rămas fără haită, căutând drumul înapoi, dar care începe să se obișnuiască așa. Un lup ce miroase totul atent și care nu uită să-și arate colții, ca să dea de înțeles că n-ai voie să te apropii prea mult. Un lup care e mereu pregătit de atac, în caz că cineva drag este în pericol.

- Pădurea Fermecată...pot să nu mai plec de-aici, niciodată?

Nu pleci nicăieri

 

Foto: weheartit.com

„Noi nu o să ne certăm niciodată”, mai ții minte? Mai ții minte seara în care mi-ai spus asta? Seara în care a trebuit să stăm separați, fiecare cu cel mai bun prieten al lui, pentru că se certaseră urât unul cu celălalt? Mi-ai zis asta, cu o voce de copil, după ce l-am dus acasă pe prietenul meu care băuse prea mult și ne-am reîntâlnit. Te-am strâns tare la piept când te-am auzit și ți-am propus să ne spunem asta de fiecare dată când ne luptăm cu gânduri urâte, cu gelozii și îndoieli, apoi să ne așezăm la măsuța de pe balcon și să rezolvăm problemele.

Așa am și făcut. Găseam mereu metode prin care să râdem de chestiile pe care alții le-ar fi luat motive de ceartă. Ne gâdilam de fiecare dată când ni se părea că nu avem destule și ne aminteam astfel unul de celălalt; încercam să ne facem cât mai frumoși atunci când ni se părea că telefonul celuilalt bipăia prea des. Chiar, nu cred că ți-am spus vreodată cât ești de frumoasă când te chinui să nu fii geloasă: faci ochii mici, bați din picior și te pot vedea cum dai din cap, fără să-ți dai seama, semn că-ți aprobi vocea din minte. Dar știi când ești cea mai frumoasă? Atunci când eu am impresia că nu te merit și te așezi în brațele mele, făcându-te mică, apoi începi să fredonezi piesa care ne place nouă mult și eu încep să dansez cu tine. Ăsta e modul tău de a-mi aduce aminte că n-are cine altcineva să te merite, pentru că suntem doar noi doi pe lume.

Doar că lumea se schimbă. Și oamenii sunt gălăgioși. Și inimile noastre devin slabe. Oare de ce ne-or fi slăbit atât de mult inimile, încât eu am plecat pe ușă fără să mai știu cine suntem, iar tu ai rămas dansând în sufragerie, simțind că ești doar tu pe lume?

N-am ascultat pe nimeni când ni se spunea că „niciodată” al nostru nu va fi chiar veșnic. N-am ascultat, n-am crezut...dar a fost destul să creadă alții. Ce putere are un grăunte de îndoială atunci când e plantat de o mulțime! Oare dacă, odată cu noi, ar fi plantat sâmburele ăla de iubire tot o grămadă de oameni, astăzi nu m-ar mai fi sunat prietena ta cea mai bună ca să-mi spună că ai fost la ea, iar acum te pregătești să pleci? Nu știai nici tu unde, dar trebuia să treci de plăcuța cu numele orașului nostru.

Cum să pleci? Cum să pleci fără să-mi fi așezat iubirea în valiza ta? Cum să pleci de capul tău, dacă tu nu ești singură pe lume?! „Niciodată” e al nostru și avem puterea să-l facem cum vrem noi...chiar și veșnic! Sâmburele ăla de îndoială nu mai e...am aruncat atâta apă de iubire peste el încât a murit înecat și otrăvit. Nu pleci nicăieri! Nu fără mine!

De ce nu-mi găsesc cheile de la mașină? Unde le-ai ascuns? N-ar trebui să fie greu de găsit, pentru că ai ieșit din casă sperând totuși să vin după tine, nu? Aha, aici, în trusa de machiaj pe care n-ai băgat-o în bagaj, căci nu mai aveai pentru cine să te faci „cea mai frumoasă”.

Așa ai făcut și când te-ai îndrăgostit. Când ne-am îndrăgostit. Ție când ți-e frică prea tare, fugi. Tragi după tine două geamantane, amâni să-ți anunți familia, îți pui întrebări multe, te tot gândești la „Ce-ar fi dacă...”, apoi ajungi  la concluzia că e mai bine pentru toată lumea să dispari. Te-am oprit la timp atunci, căci tocmai când ajunseseși la ieșirea din oraș, îți scrisesem că mi-e dor de tine, chiar dacă ne văzusem cu vreo două ore înainte. Când m-ai sunat înapoi cu vocea tremurândă, spunându-mi că ai nevoie să ne vedem și mi-ai povestit tot, am simțit că trebuie să-ți spun primul „te iubesc”, pentru că nu-mi puteam închipui viața fără mesajele tale lungi de noapte bună. Pe care mi le trimiți și acum, chiar dacă dormim unul lângă celălalt.

Tu crezi că te-aș putea lăsa să pleci acum? Să pleci din prezentul în care mă trezesc cu râsul tău înfundat, pentru că te uitai la ceva amuzant și nu voiai să mă deranjezi, sau din prezentul în care iarna stai la picioarele mele cu o carte, în timp ce eu lucrez ceva pe laptop? Din zilele în care niște copii fac gălăgie și te duci să vezi despre ce e vorba, apoi te pierdem toți, pentru că tu ai rămas în camera lor să te joci cu ei? Din serile dinaintea Crăciunului în care avem în fiecare seară un musafir venit să-ți ceară sfatul în legătură cu un cadou pentru cineva drag? Nici mort nu te las să pleci din lumea noastră, în care adormi strângându-mi mâna la piept.

Am reușit să ajung înaintea ta la indicator. Am condus așa cum nu-ți place ție să o fac, dar a meritat. Te-am așteptat, oftând des și bătând din picior. Conduceai încet, iar asta pentru că plângeai și nu vedeai drumul. Ai oprit cu mult înainte să ajungi la mine, pentru că mi-ai recunoscut mașina de la depărtare. N-ai mai putut mișca nici cât să cobori. Ai început să plângi și mai tare. De ușurare. De fericire. Te-am luat în brațe și când te-ai mai liniștit ai început să glumești.

-Niciodată n-o să înțeleg de unde știi toate scurtăturile orașului.

-Le-am tot învățat de când ai încercat să fugi ultima oară. De când am înțeles că de frică nu se scapă așa ușor, mai ales când e vorba de fragila mea. Acum, te rog, spune-mi tot...noi nu ne certăm niciodată!

Așteptându-l

Foto: weheartit.com

S-a lăsat seara, iar cu ea a venit și frigul. Dar tu nu-l simți, așa-i? Te văd cum stai pe băncuța de la poartă cu o cană în mână. Și te uiți spre cer. Faci așa mereu când ești neliniștită și parcă steluțele din întuneric îți țin de cald. Tot iei guri mici de ceai. Faci asta de fiecare dată când aștepți ceva. Nu-ți mai suport tăcerea și nici ochii care au culoarea din ce în ce mai ștearsă din cauza plânsului.

-Hai, povestește-mi tot visul!, ți-am cerut în timp ce-ți puneam hanoracul meu pe spate.

-Îl aștept cu atâta dorință și credință, încât am impresia că-i văd umbra.

-Unde? Ah, parcă zăresc și eu ceva... De el zici, cel care vine în fugă spre tine ca să te îmbrățișeze strâns și să-ți spună la ureche că el va rămâne? El te va ajuta să-ți corectezi citatul de pe peretele din sufrageria sufletului și va scrie, lângă Oameni vin. Oameni pleacă., un: Oameni rămân! ?

Zi-mi puțin despre cel pe care-l vei murdări de făină atunci când încerci încă o rețetă nouă de prăjitură, doar pentru că ai simțit tu că a avut o zi grea.

Oare de el îmi tot spui, despre cel pentru care vei uita cât de mult urăști oțetul și-i vei face o frecție ca să-i treacă febra prea mare?

Pentru că-l aștepți pe el, de asta tot tai sâmbete din calendar? Te gândești că a mai trecut una în care nu tu i-ai călcat cămașa pentru biserică și în care nu el ți-a pregătit cada cu spume, ca să te relaxezi după ce ai fost gospodină?

Zâmbești cumva? E pe-acolo, pe undeva, cel care va râde de tine atunci când te vede îmbrăcată cu una din cămășile lui? Nu râde pentru că ai fi haioasă, așa-i? Ci râde pentru că sub pomul de Crăciun se afla deja una care-ți era destinată, deci nu era nevoie să „furi” din dulapul lui. Începând cu acel Crăciun, vei primi una în fiecare an, nu? Uite, un zâmbet și mai larg! Asta-i pentru că Așteptatul își va pune toate hanoracele în dulapul tău, căci știe că tu le vei purta mai des decât el?

Acolo, în depărtare, îl vezi pe cel de ale cărui reușite te vei bucura mult mai tare decât de ale tale? Rămâi mereu în spatele mulțimii care-l aclamă, nu-i așa? Iar el? El te caută înnebunit, neputându-se bucura de nimic până când nu ești tu în dreapta lui?

Te uiți acum la ceasul meu pentru că te întrebi cât vei mai aștepta după cel care-ți va lua apărarea întotdeauna. Cel care va ști când ceva nu-ți face bine dintr-o conversație, așa că te va strânge de mână și-ți va săruta fruntea, ca să-ți aduci aminte că nu ești singură.

O să lași ușa din spate deschisă pentru el în serile în care vă certați, așa-i? Pentru că știi că, oricât de tare ați trânti-o unul dintre voi la plecare, oricât de tare ar fi țipat careva că nu se mai întoarce, nici unul nu suportă să-l știe pe celălalt chinuindu-se să adoarmă din cauza supărării. Și, oricum, acum știi că oamenii mai și rămân. Deși cunoști deja lecția asta, el va ieși întotdeauna din casă doar după ce pleci tu, doar ca să nu te gândești toată ziua dacă nu cumva i-ai dat ultimul sărut.

Ia ultima gură de ceai din seara asta, apoi spune-mi despre melodia inimii lui. Pentru că inima lui cântă, așa e? De asta îl vei găsi mereu foarte repede, indiferent de cât de mare ar fi haosul și înghesuiala, indiferent de cât de întuneric ar fi.

Ai dreptate, răbdarea mea începe să scârțâie, dar a ta pare că începe să ruginească din cauza lacrimilor vărsate. Am speranță, nu știu să-ți zic exact câtă, dar cred că e destulă încât să-ți mai dau câte-o fărâmă din când în când. Acum, haide înăuntru, căci se pare că umbra aia nu e era decât un cerb. Hai, o să ne desenăm Așteptații și în vis.