Nu-i vina ta, personajul meu

Foto:weheartit.com

   Am vrut inițial să dau vina pe tine, dar apoi m-am uitat în oglindă și, semn că m-am mai maturizat, mi-am dat seama că singura vinovată în povestea asta sunt eu. N-am fost în stare să te transform în personajul negativ, oricât de mult am încercat.

   Aș fi dat vina pe ochii tăi și i-aș fi condamnat pentru că m-au făcut să cred că tu ești cel de care am nevoie. Însă mi-am dat seama câteva clipe mai târziu că singurii vinovați sunt ochii mei, căci au văzut doar ce-au vrut ei.

   Aș fi dat vina, la un moment dat, pe bunătatea ta, dar nu mi-am terminat bine gândul și am început să-mi dau palme-n cap. E atâta nevoie de oameni buni în lumea asta încât tot ce pot face e să-ți mulțumesc că ți-ai păstrat omenia.

    Aș fi dat vina pe faptul că ești tu prea atent la detalii, însă mi-am amintit că doar pentru că m-ai pus în fața adevărului, într-o dimineață în care ne beam din nou cafeaua împreună și pentru că am încercat să fug de tine, m-am împiedicat de cutia aia în care mi-am pus curajul mai demult. Am râs când am realizat cât de mult își complică oamenii viața singuri.

    Aș fi dat vina pe altcineva...poate pe oamenii care mi-au tot șoptit despre niște sentimente de-a tale până când am ajuns și eu să cred că ele există. Dar și de data asta e doar vina mea, căci am uitat că nu trebuie să plec urechea la ce spune lumea, ci la ce-mi zice inima.

   Aș fi dat vina și pe inima ta, că a fost oarbă și n-a văzut semnul care indica drumul pe care mergeam eu, însă m-am abținut, căci știu cât de complicată e treaba cu inimile. Las`, să meargă pe drumul ei, unde simte că se poate vindeca, dar, te rog, ai grijă de ea.

   Aș fi dat vina pe treaba asta cu scrisul de povești, pentru că încep să le creez în minte și apoi găsesc ele un tobogan pe care alunecă repede în suflet. Prea repede alunecă, iar impactul e prea puternic. Când aterizase prima poveste cu tine la mine în suflet, am început să mă întreb cum și de ce ai ajuns tu să fii personajul meu principal. Mi-am dat seama de curând. O să-ți zic și ție cândva...

   Așa că nu-i vina ta că visez eu prea mult și că n-am reușit încă să-mi învăț sufletul că nu are toată lumea nevoie de el și nu trebuie să se tot lipească de toți. Nu-i vina ta că am încă tendința de a-mi  activa scutul și astfel sufletul să nu-ți mai vorbească, căci fac asta doar pentru că odată ce se pornește, nu-l mai pot opri din a spune prea multe. Nu-i vina ta că sunt copilă și m-am gândit la asta:

M-am gândit să-ți șterg din caiet toate datoriile pe care le ai la mine, însă doar dacă mă lași să-ți folosesc imaginea câte cinci minute atunci când am chef de scris, dar nu și inspirație. Mai rămâi personajul meu până când va veni ziua aia în care voi învăța cum să-mi fiu propria sursă de inspirație, sau până îți va intra în lume persoana aia.

   Sunt prea naivă pentru lumea asta, o știi prea bine, și poate că de asta mă rog să găsești persoana aia care-ți va face sufletul să se simtă acasă. Sper să apară fix când spui că n-ai nevoie tu de așa ceva, iar prezența ei să te facă să-ți pierzi răsuflarea. Sper ca în clipele alea în care ea te face să uiți cum să respiri, să le uiți și pe celelalte.

   Și aștept să vină momentul în care-mi vei face cunoștință cu persoana aia, iar pentru că mă cunoști, îți dai seama că nu spun asta cu ciudă, ci pentru că sunt curioasă cum arăți când sufletul ți-e liniștit și fericit.