Salvarea mea

Foto: weheartit.com

  

Devenisem omul de care mi-era teamă când eram copil. Omul ăla fără suflet, care îți dă de înțeles că doar cu o privire poate face florile să se ofilească și persoane să plângă. Nu-mi păsa câte suflete îmi cereau îndurare, eu nici nu mă uitam în urmă.

Mi se mai întâmpla uneori să aud, înainte de culcare, vocea bunicii care-și spunea rugăciunile după ce mă așeza în pat. Cred că era felul ei de a avea grijă de mine de Sus, iar atunci îmi împreunam mâinile, rugându-mă ca Dumnezeu să aibă grijă de sufletele celor care mă vor întâlni, să trimită o minune. După câteva secunde începeam să râd, căci nu mai exista salvare pentru mine.

Apoi mi-ai apărut tu în lume. Din senin! Senin ca albastrul rochiei pe care o purtai în seara aia. Ai apărut pur și simplu! Pur precum albul trandafirului pe care-l aveai în păr. Ai intrat în încăpere cu un copil pe umeri, căci era singurul mod prin care-i putea pupa pe miri. De ce-mi bătea inima prea tare dintr-odată? De ce picioarele mele voiau să o ia în direcția ta și nu spre bar, așa cum le propusesem? De ce nu mai auzeam ce se vorbește în jurul meu, ci auzeam doar sunetul făcut de pantofii tăi?

Ți-a căzut floarea din păr atunci când te-ai ferit ca să nu prinzi buchetul miresei, însă am reușit să-l salvez de la a fi călcat în picioare. Nu ți l-am înapoiat atunci, ci l-am purtat în buzunarul sacoului tot drumul spre casă. În mod normal, când ajung acasă după un astfel de eveniment, îmi arunc cravata pe undeva aiurea și după ce fac un duș, mă trântesc în pat. Dar în noaptea aia se întâmplase ceva, căci odată ajuns acasă, mi-am așezat cravata atent pe marginea fotoliului de lângă biblioteca mea mică și am început să caut cartea cu basme pe care mi-o făcuse mama cadou atunci când m-am mutat în prima mea casă. Voiam să văd dacă Ileana Consânzeana semăna cu tine.

M-am tot întrebat cum aș fi putut să te revăd, iar răspunsul a venit la scurt timp, atunci când m-am dus în vizită la un prieten și mi-ai deschis chiar tu ușa, ținând pe umeri același copilaș. Aflasem că locuiești la câteva case mai în jos și că stai cu cel mic atunci când părinții au nevoie de timp pentru ei. Zâmbeai într-un fel care mă făcea să cred că toate furtunile prin care am trecut au fost doar un vis. Aveai o privire în care îmi pusesem speranța că-mi va vindeca toate rănile de care voiam să uit. Mi-ai propus să-mi aștept prietenul și ne-am așezat pe podea, ca să te poți juca cu cel mic până ajungeau ai lui. Vorbeai atât de duios și povestisem atât de mult încât prichindelul adormise în poalele tale. Ai plecat imediat după ce părinții i s-au întors, iar eu nu îndrăznisem să te opresc atunci...

Ți-am bătut la ușă după câteva zile, fiindu-mi teamă că nu-mi vei deschide, căci mă gândeam că lumea nu s-a abținut și a început să-ți spună povești urâte despre mine. Chiar înainte să aud cheia învârtindu-se în broască, făcusem primul pas înapoi, pentru că poveștile alea erau reale. Dar tu ai fost curioasă! Tu voiai să știi de ce am făcut totul așa și de ce am uitat drumul spre cel care am fost cândva. M-ai rugat, după ce ai făcut un ceai, să ieșim pe terasă, căci se pregătea să plouă și-ți plăcea mirosul de iarbă proaspăt udată, iar ca să nu mă mai chinui să-mi leg șireturile, mi-ai oferit o pereche de papuci de casă. Încălțându-i, începeam să am sentimentul că acolo e cel mai frumos loc din lume și că tot vântul prin care am mers de-a lungul timpului bătuse atât de tare pentru că trebuia să mă ducă acolo, pe veranda ta.

Ai mai adus dinăuntru două pături, iar atunci când mi-ai așezat una pe spate, mi-a căzut un strop de ploaie pe vârful nasului. Te-am privit făcând ochii mari de încântare și am fost în stare să mai șoptesc doar „salvarea mea!”.