Cinci minute

Foto: weheartit.com

  

Mi-am lipit poza cu tine de un perete al sufletului. Știi tu, poza aia pe care ți-am făcut-o într-o zi în care ți-ai luat pe tine hainele simple și ai fost un om fără griji, care împărțea zâmbete. Încă de atunci am vrut să fac cei cinci pași pe care-i mai aveam până să te pot îmbrățișa, dar mi-am pus în gând că eu am prea multe probleme pentru un om simplu, așa că am mai așteptat... De atunci, în fiecare dimineață stau cinci minute să mă uit la fotografia aia înainte să ies pe ușă.

Ies pe ușă și ajung în locul în care te-am văzut prima dată și mă așez pe banca din fața lui. Stau acolo și privesc în gol, în timp ce ascult cu atenție dacă se apropie cineva de mine, cineva care vrea mereu să mă gâdile când ajunge în spatele meu. Uneori reușești să mă iei prin surprindere și te bucuri că ți-a ieșit schema, iar alteori îți spun că „te-am simțit că vii!”. Pentru că mereu aștept...

Te văd venind și încep să mă rog în gând să avem puțin timp pentru noi, cât să-ți inspir parfumul de care am devenit obsedată și să-l transform în cerneală.  Să avem cinci minute în care să te fac să râzi sau să-ți dorești să scapi mai repede de mine, ori minute în care să tăcem amândoi pe bancă, iar norii să se întrebe de ce oamenilor le e frică să se îmbrățișeze și tot ei să facă ochii mari când unul dintre noi l-a atins „din greșeală” pe celălalt.

Mai stai cinci minute aici. Termină țigara, apoi așează-ți capul somnoros pe umărul meu și ascultă cum îți povestesc ce am visat azi-noapte. Se făcea că m-am trezit într-o duminică lângă tine și m-ai făcut să râd fără să depui vreun efort, pentru că părului tău îi era dor de un frizer și arătai caraghios. Apoi am vrut să fac o cafea, dar fiind obișnuiți să o bem pe banca asta, nu era praf magic la tine în casă, așa că m-am încălțat în fugă cu șlapii tăi din care îmi fugeau picioarele și am coborât la magazin. M-am întâlnit pe drum cu băiețelul care te oprește mereu să joci fotbal cu el și am fost câteva minute portar, iar când mingea a lovit plasa a început să se audă de undeva un zgomot urât. Era alarma mea....de ce n-oi fi setat-o cu cinci minute mai târziu?

Stai, unde te duci? Ah, doar ai amorțit. Bine, întinde-te, apoi întoarce-te lângă mine și lasă-mă să-mi odihnesc capul pe umărul tău. E obositor să fii atât de visătoare și să cari tot felul de speranțe în spate. Așa, spune-mi că mai stai cinci minute și dă-mi răgaz să oftez de câteva ori. Vai, nu știi cât de grasă e speranța că îmi vei băga de seamă suspinele și mă vei întreba „Ce-i?”, speranța că va începe să-ți pese. E tare grea iluzia asta cum că nu mai am de așteptat mult și mâinile tale vor veni în ajutorul meu, luându-mi bolovanii ăștia din spinare ca să-i transforme în realitate.

Nu, nu începe să dai noroc cu lumea din jurul nostru. Nu, nu ridica mâna să batem cinci-ul. Transformă 5-ul ăla în minute și oprește-te la o vorbă cu cineva, cât să mai am eu timp să mă pierd puțin în ochii tăi, căutând povești nespuse și răni pe care le-aș putea bandaja.

Te rooooog, mai rămâi cinci minute! Cinci minute în care să-ți pot spune de ce îmi ești astăzi mai drag decât ieri, pentru că e posibil ca mâine să vrei să ocolești locul în care stă mereu fata cu îmbrățișări care trage prea mult de timp...