Fata cu îmbrățișări

 

Foto: weheartit.com

  

-Salut!  Ce mai faci? Ești bine? Mi se pare că nu prea...

...se abținea cu greu să nu râdă și să plângă în același timp. Tocmai tu o întrebai dacă e bine? Tu, care n-ai fost în stare niciodată să vezi cât de tulburi îi erau ochii? Da, era bine. Doar că era obosită și dacă ai fi fost vreodată atent ți-ai fi dat seama că ea, atunci când îi e obosit sufletul, se ascunde după un zâmbet chinuit și un „Da, n-am nimic” spus cu ultimele forțe pe care le mai are inima ei ascunse într-un sertar.

E bine, se vindecă încet, dar e pe drumul cel bun. Începe să i se facă scoarță pe suflet, doar că e copil și o tot smulge, lăsând astfel să curgă de acolo niște cuvinte, niște iluzii, niște zâmbete din trecut și fărâme din ceva ce se dorea a fi iubire...O să-și revină, dar procesul ăsta e obositor.

E obosită din cauza oamenilor, iar tu n-ai fost în stare niciodată să vezi asta. Tot ce aveai de făcut era să-ți îndrepți privirea spre ea și să te întrebi dacă are nevoie de ceva...dar erau prea neimportante suspinele ei, nu-i așa? Tu știi de câte ori ar fi avut nevoie să-i spui „Hai, că o să fie bine”, sau „Sunt aici!” ori pur și simplu să o iei de mână?  Nu știi, pentru că tu luai ce avea de oferit și apoi îți întorceai spatele către ea ca să-l poți auzi mai bine pe cel care spunea glume mai bune.  Și totuși, bancurile alea nu se terminau niciodată? Aaa, de asta ai sunat-o, nu? Pentru că lumea tace și liniștea te plictisește... Las-o, te rog,căci e ostenită. Te va suna ea când va fi în stare.

Acum e prea obosită ca să-i mai pese. E sătulă să se uite în jur și să vadă cum încearcă în zadar să le facă bine tuturor. La ce folos?  Oricum va fi mereu pe locul doi. Noroc că a binecuvântat-o Domnul cu puțini oameni-îngeri în brațele cărora își poate așeza sufletul ca să prindă și el câteva clipe de somn dulce.

Îi e și frig de la atâta osteneală. Îi e frig pentru că tu ai plecat din lumea ei și n-ai fost în stare nici măcar să-i lași hanoracul preferat. Îi e frig, iar acum nicio plapumă nu e destul de groasă și nicio vară nu e destul de călduroasă. Îi e frig, iar din cauza asta a devenit fata cu îmbrățișări. A început să fie fata care se lipește de orice om pe care-l simte bun și, oferindu-i o îmbrățișare, fură de la el puțină căldură.

Dar tot degeaba, căci la sfârșitul zilei e tot mai slăbită, pentru că nimeni nu-și aduce aminte de fata care îmbrățișează oameni încolo și încoace. E prea matură lumea pentru a suporta un copil lipicios, nu-i așa? În cazul ăsta, opriți planeta, eu cobor la prima stație...și o trag după mine și pe fata care are în rucsac îmbrățișări.

E obosită, dar găsesc eu mix-ul ăla de cafea care să o facă să se ridice brusc în picioare și să dea ture prin fața oglinzii pentru a se admira. Am s-o învăț că nu e greu să țină capul drept și să meargă ca și cum un covor roșu e la picioarele ei. Am să-i demonstrez că, pentru a găsi binele ăla de care vorbea, trebuie mai întâi să se găsească pe ea. Cum să o pună cineva pe primul loc, dacă ea se așază întotdeauna pe ultimul? Îi voi arăta cum să nu pășească încruntată, ci să aibă pe buze zâmbetul ăla plin de admirație față de natură, căci poate n-or fi chiar toți oamenii atât de maturi și careva îi va răspunde la zâmbet.

Dar cel mai important, o voi ruga ca în drumul ăsta spre ceea ce poate fi ea, să nu o piardă pe fetița care întinde mâinile și așteaptă ca persoana din fața ei să facă la fel. Orice ar fi, să nu uite de fata cu îmbrățișări!  Eu cred că, la un moment dat, unul dintre din cei  „maturi” va obosi și va avea nevoie ca cineva să-i spună cu voce de copil:  „Hai aici!”. 

Salvați-o pe fata cu îmbrățișări și, când o întâlniți, nu o lăsați cu mâinile în aer...