Ajută-mă 2

 

foto:weheartit.com

  

Ce ai vorbit cu inima mea în seara în care îți scosesem micul ciob din picior, numai tu știi. Eu știu doar că vedeam negru în fața ochilor din cauza nervilor, dar odată ce te-am luat în brațe începusem să văd numai lumină și toată ceața dispăruse. Știu și că din seara aia nu mai aveam de gând să te las să mergi la vreo petrecere singură, așa că de câte ori se ivea ocazia, te așteptam în fața casei să-ți deschid portiera. Nu înțelegeam de ce mă simțeam vinovat atunci când plecam din local cu altcineva, chiar dacă te lăsam pe mâini bune și nici nu puteam pricepe de ce mă întorceam după câteva ore ca să verific dacă mai erai prin zonă și nu aveai cumva nevoie de un șofer.

Repetam povestea serii în care ne-am cunoscut de fiecare dată când fugeam cu gașca undeva în vârf de munte, doar că mai schimbai uneori meniul de dimineață și de câteva ori ai uitat să-mi pui zahăr în cafea. Diferit era și faptul că nu mai eram stânjeniți și nu ne mai chinuiam să ne spunem doar ce se cuvine. Începuseși, atunci când ai văzut numele unei fete pe ecranul telefonului meu, să-mi cânți o piesă din folclor despre un fecior ce ține fetele pe jar și care numa' nu vrea să se însoare. Mi-am dat seama în momentul ăla că ție nu-ți prea plăcea jocul ăsta de-a „am grijă de tine, dar nu cum trebuie”. Îmi cântai asta de fiecare dată când anunțam dintr-odată că trebuie să merg până undeva, iar pe mine nu mă deranja, căci îți plăcea cântecul la nebunie. Mereu porneam mașina doar după ce terminai melodia și după ce îți vedeam în oglindă zâmbetul ăla senin așezându-ți-se pe față. Știam că nu zâmbeai forțat, căci te certaseși cu tine în prima noapte în care mi-ai cântat și ți-ai făcut mintea să înțeleagă că nu avea dreptul să-și dea cu părerea despre treburile mele, că sigur nu e nimic așa cum crede ea.

De ziua celei mai bune prietene ale tale nu am ajuns la timp să te iau din fața casei, așa că a venit să te conducă soțul ei. Am ajuns chiar atunci când ai intrat cu tortul în sufragerie și am zâmbit când am văzut că ești copil și că nici măcar nu voiai să te uiți în ochii mei. După ce ajutasem gazda la spălatul vaselor, te-am invitat în mansardă ca să vedem stelele pe fereastra din tavan, căci afară bătea prea tare vântul. Te alintai și nu voiai să urci scările, așa că te-am luat iar pe sus și mi-ai zâmbit pentru prima oară în seara aia. Ți-am cântat și eu atunci, căci găsisem un cântec despre o fată de la munte ce nu avuse răbdare să i se întoarcă ibovnicul din cătănie și, luându-se după gura lumii, s-a măritat cu altul. Am început din seara aceea să fac tot ce-mi stă în putință ca să nu mai plec atât de des.

Îmi reușise, dar știu că ai fi preferat să plec mai des decât să lipsesc în seara în care te împăcai cu Dumnezeu. În perioada aia fugisem nu departe de oraș, într-o casă care adunase în ea tot ce înseamnă tradiție, pe care o închiriasem cu gândul la ochii tăi mari de uimire și la „mulțumesc”-ul pe care aveai să mi-l spui cât timp îți duceai bagajele în camera din pod. A trebuit să plec de la slujba de Înviere, chiar după ce am primit Lumina, iar faptul că nu ți-am explicat pe moment că fac asta pentru că sunt oameni cărora doar eu le pot fi de folos în caz de vreo primejdie, te-a făcut să privești toată noaptea în flacăra din fața ta. 

Auzisem de la ceilalți de tradiția voastră, de faptul că în timp ce intrați în casă cu lumânările încă aprinse și cu Paștile aproape terminate din pahar, tu cânți o priceasnă. Îmi  doream mult să ajung la timp ca să-ți sărut fruntea și să-ți șterg lacrima vărsată datorită liniștii din tine, să ciocnesc un ou cu fiecare copil din casă, însă nu am reușit. Când intrasem pe ușă, i-am găsit pe toți mâncând și pe copii dormind pe canapea, dar tu lipseai, așa că am urcat la tine și am deschis ușor ușa ca să nu te trezesc, însă văzând candela încă aprinsă, am intrat să o sting. Mi-ai spus să o mai las să ardă și mi-ai cântat „Of, măi dor, măi dor, măi dor/ Nici la vară nu mă-nsor”, iar auzind asta, sufletul meu a răsuflat și a fugit să-ți sărute lacrima de pe obraz. Tu, mica mea, nu erai chiar atât de răsfățată pe cât am crezut! Nu îi lăsaseși pe ceilalți jos pentru că ai fi fost supărată pe mine, ci pentru că erai prea îngrijorată ca să fii atentă la ei și nu doreai să le strici astfel veselia.

Te-am rugat atunci să-mi cânți priceasna pe care o ratasem și apoi să-ncerci să dormi. Ai adormit cu buzele mele sărutându-ți creștetul și abia după ce ți-am auzit inima căscând i-am șoptit „Ajută-mă!”: Ajută-mă să te fac să înțelegi că voi fi bine atâta timp cât o voi vedea pe stăpâna ta zâmbindu-mi în oglinda retrovizoare. Ajută-mă să te fac mereu să cânți! Ajută-mă să-ți fac stăpâna să-și dorească să-mi umple curtea cu „mulțumesc” și să nu vrea vreodată să arunce în ea vreun „mai bine plecai de tot!”.