Plec

Foto: weheartit.com

  

Plec! Și de data asta sper să reușesc să trec pragul ușii. Am mai pornit la drum de câteva ori, sătulă de toate grijile care mă înnebuneau, dar de fiecare dată când îmi legam șireturile îmi auzeam sufletul șoptind „Dar dacă are nevoie de ceva?”. Mă certam singură atunci, întrebându-mă de ce sunt atât de egoistă și o luam de la capăt. Am continuat să închid ochii; i-am astupat inimii gura, rugând-o să țină-n ea tot, iar ea mă întreba „până când?”. Dar chiar așa, până când?

Plec! Și mi se tot pare că aud un „Hai, mai stai puțin” de undeva din altă cameră. Cât de puțin să mai stau? Puțin cât să-mi mai dai lumea peste cap iar, după ce m-am hotărât în sfârșit să fac puțină ordine? Puțin cât să mai vărs câteva râuri de lacrimi pentru că am auzit cum ai închis ușa în spatele meu? Puțin cât să-mi mai arunci o privire de care să mi se agațe toată speranța? Nu, nu-ți mai las puterea asta. Mai stau puțin, cât să-mi așez amintirile în cutii cu grijă și îți las timp să-mi mai oferi câteva de pus lângă cele pe care mi le-ai dat deja. Te rog, fă-le frumoase!

„Rămâi!”, nu o să aud niciodată din gura ta, oricât de mult mi-aș dori. Erai omul care-mi schimba becurile și nu mă lăsai prea mult timp pe întuneric, pentru că știai că mi-e frică. Erai omul cu lumina, însă acum am impresia că ai venit într-o seară și mi-ai furat toate lămpile din casă. Așa că acum trebuie să mă mut și să-mi țin sufletul strâns de mână, ca să nu pice în genunchi de durere, atunci când nu-i vei spune „rămâi!”, deși el ți-a zis-o de mii de ori.

 Dorul meu de tine a plecat în lume, căci ceva îl doare prea tare și cel mai bun medicament pare a fi hoinăritul și oamenii care, după ce îl recunosc, îi dau o îmbrățișare. Oare cu timpul se va naște un dor al tău de mine? Oare se vor întâlni într-o zi la un mijloc de codru și vor povesti vrute și nevrute? Sau poate că doru` meu va umbla până se va împiedica de tine și atunci îți vei aminti că ai, undeva în pod, niște cutiuțe cu poze și cu scrisori de la un copil lipicios.

Mă duc...și de data asta îmi iau tocurile, ca să nu mai aibă sufletul timp să pună întrebarea. Dacă ai nevoie de ceva, vei ști unde să mă găsești. Așa cum simțeai parfumul meu pe pernă după ce ieșeam din cameră și acum voi lăsa puțin miros dulce pe oriunde voi călca. Mă cunoști, așa că ți-ai dat seama că nu voi dispărea...

...doar plec să-mi caut binele. Ăla despre care scriu de atâta vreme, ăla de credeam că-mi ești tu. Sper să găsesc binele care să nu mă facă să-mi pun întrebări la fiecare pas pe care-l facem împreună. Binele ăla care să-mi recunoască bătăile inimii neliniștite din celălalt capăt al încăperii și să-mi sărute fruntea ca să se calmeze. Binele ăla care-mi dă telefonul lui să fac poze atunci când mie mi se descarcă bateria din cauza asta. Binele ăla care să aibă zâmbetul mai mare decât al meu atunci când cineva mă laudă. Binele ăla care să răspundă în locul meu când cineva îmi pune o întrebare, pentru că eu sunt distrasă de vreun bebeluș sau cățeluș. O să găsesc binele ăla care nu știe cum va arăta viitorul lui, dar e pregătit să bage mâna în foc că eu voi fi acolo, lângă el.

Așa că am plecat, cu pași mărunți. Am trecut mai întâi pe la blocul tău și ți-am lăsat în cutia poștală desenul ăla în care un „poate” se plimba liniștit, acela peste care ai vărsat cana cu apă atunci când mi-ai furat lumina, înecându-l pe „poate”. Am vrut să fiu binele de care credeam că ai nevoie, dar am înțeles că ar fi mai indicat să plec, așa că, „te pup!” și poate vei reuși să-ți găsești mai binele.