Atunci și acum

  

Astăzi m-am întâlnit cu un vechi prieten care mi-a povestit despre tristețile lui prezente. Faptul că nu vorbisem demult cu el, mi-a amintit de tine și de nopțile în care ne povesteam dezamăgirile...până când ți-am devenit chiar eu dezamăgire.

Am plecat din cafenea cu dorul în brațe și știu că dacă m-ai auzi acum mi-ai spune să mă duc undeva, cu dorul meu, cu tot. Când am ajuns acasă și m-am privit în oglindă, am realizat pentru prima oară cum arăt pentru tine în prezent.

Sunt doar persoana aia care ți-a băgat sufletul într-o cutie pe care a aruncat-o de la ultimul etaj. Și asta doar pentru că nu era ce voia.

Vechea eu nu rupea nici o floare, ci atingea iarba și ele creșteau, colorând câmpul. Cea din oglindă dă foc florilor și transformă totul în cenușă.

Vechea eu umbla doar în teniși, până și ăia o deranjau de multe ori și începea să umble desculță. Acum ești sigur că nu mai am nici o pereche de teniși în casă și port doar tocuri care mai calcă uneori cutia din fața blocului.

Vechea eu asculta atentă fiecare cuvințel pe care-l rosteai și-l nota într-un carnețel din cap pentru ca mai apoi să folosesc cuvintele la momentul potrivit, făcându-te să zâmbești. Acum, când ne întâlnim, îmi zâmbești doar ca să nu-mi dau seama că e ceva în neregulă și să nu fi nevoit să-mi povestești.

Îi scriai celei de dinainte orice lucru care te deranja, care te speria, care te bucura; celei de azi n-ai mai putea să-i scrii, căci ai impresia că în timp ce tu povestești, ea bagă încă un suflet într-o cutie și își încalță pantofii cu toc.

Știu că râzi mereu când vezi că eu visez la lucruri pe care tu ai fi vrut să mi le oferi atunci; că se dă o mică petrecere în tine când îți dai seama că există karma, căci cineva a luat un ciocănel și mi-a lovit sufletul.

Știu că a durut când ți-ai dat seama că nu sunt mai bună, așa cum îți plăcea să crezi. Dar mai știu și că am luat cea mai bună decizie pentru tine, iar cu timpul ai realizat și tu asta. Ai văzut că nu gândesc așa cum ai fi crezut că o voi face, că nu sunt atât de matură precum arăta felul meu de a păși, că nu doar zâmbetul mi-e de copil și că de multe ori cauza durerii tale de cap eram de fapt eu...

Mă bucur că își face treaba domnul destin și că a venit rândul meu să mă plimb prin casă la trei noaptea, în timp ce tu dormi ținând în brațe pe cine ți-e drag. Însă o cească cu ceai îmi amintește mereu ce e cel mai important: că ți-e liniște.

Aș fi vrut să fii cu mine în fața oglinzii înainte să-ți bag sufletul în cutie, să vezi cât mi-era de rău. Dar asta a fost atunci, așa că acum te-aș ruga să vii în fața blocului, ca să deschizi cutia. Sper să nu fi surprins când îți vei descoperi sufletul înfășurat în vreo zece hanorace și fără zgârieturi. Dacă te întrebi ce a făcut „poc” în momentul în care a lovit solul, să știi că erau baloanele care speram că-ți vor putea face sufletul să zboare.