Acasă

   

Vreau acasă. Și nu vorbesc despre cartierul cu multe gropi, ci despre locul în care, în copilărie, mă săturasem de ascultat știri la radio și de priviri în gol în timp ce bunica făcea treabă prin curte. Ăsta mi-e adevăratul „acasă”, deși mi-a luat câțiva ani să realizez asta.

Vreau o cană în care să se odihnească niște flori pe care am reușit să le salvez înainte să fie cosite și nevoite să-i spună adio dealului care le-a fost casă până au crescut.

Vreau să-mi pun o pătură pe spate și să am în față agenda și călimară ce se poate răsturna în orice moment, lăsând o baltă  neagră pe masă; o baltă în care mi se va bălăci sufletul și va începe să-mi șoptească despre ce simte fiind înconjurat de atâta întuneric.

Vreau să înceapă lăutarii să cânte în curtea vecină și să văd cum oamenii îi dau voie fericirii să-i îmbrățișeze pentru câteva ore, iar în timpul ăsta eu să mă concentrez pe glasul unui greieraș și să încep a scrie.

Vreau să ascund câteva cuvinte sub o piatră ce stă de vorbă cu două frăguțe care așteaptă să-și îndeplinească misiunea care le-a fost dată de Sus. Mi-aș dori ca foaia aia să fie găsită de cineva care are nevoie de alinare, iar în timp ce fragii îi vor potoli pofta de dulce, vorbele mele scrise să-i potolească pofta de liniște.

Vreau să-mi răspundă un turist la zâmbetul timid și copilăros, apoi să jucăm rummy toată noaptea, în timp ce ne povestim trecutul și visele viitorului. Să țină părinții cont de trecerea timpului în locul nostru și în loc de „La somn cu voi”, să strige „Nu vă e frig, măi copii?”. Mai vreau ca atunci când își va lua la revedere, să-i mulțumesc Cerului pentru încă un prieten care mi-a lăsat la plecare o cutie plină cu amintiri și care mi-a oferit siguranța că se va întoarce. Iar în vara următoare, când mă va suna să vadă când am timp să-i deschid poarta din nou, vreau să-i pot răspunde că sunt deja la poartă și încerc să o învăț să se deschidă singură atunci când îi aude sufletul cântând pe drum.

Vreau să-mi iau pătura verde și s-o întind în grădina de peste drum, căci în a mea e prea multă gălăgie. Vreau să stau printre ciuboțica-cucului și să-mi aud unul dintre părinți cum îl întreabă pe celălalt „Unde-i Bia?”, apoi să mă apuc de compus scrisori ce nu vor fi trimise vreodată.

Vreau să-mi zică mama să nu stau prea mult în timp ce se bagă în casă și stinge becurile, iar după nici un minut s-o văd în prag cu încă o pătură, pentru că stelele îmi țin de urât, dar nu și de cald.

Vreau ca la primul strop de ploaie din noapte să mă ridic de pe leagăn, să-mi pun păturile în cap și să-mi setez alarma în timp ce urc spre camera mea preferată, căci răsăritul are nevoie de spectatori.

Vreau să umplu vreo zece sticle cu apă și să le las să stea la soare, iar atunci când văd că fratele meu e în toane bune să iau una din ele și să încep să-l stropesc, apoi să se bage în horă oricine are chef de joacă.

Vreau să-mi fie frică de primul pas pe care-l fac în barcă, dar odată așezată în ea să iau vâslele cu hotărâre și să las apa să mă ducă unde vrea. Să fie cu mine cineva care să râdă atunci când mă panichez că m-am împotmolit printre cioate, să-mi ia vâslele din mâini și să mă scoată din bucluc, apoi să se lase iarăși purtat de mine. 

Vreau să nu uit ce dealuri m-au crescut!

 Vreau acasă!