Lumina copilăriei

Foto: Cristi Cojocariu

  

Țin minte că atunci când am primit poza asta nu am mai putut să mă gândesc la altceva. Am știut exact de ce m-am atașat atât de mult de ea. Dar abia după ce mi-a intrat lumina în suflet și nu i-am mai dat drumul, am putut să pun în cuvinte ce îmi șoptise poza asta. Mi se amestecase prezentul cu trecutul, copilăria cu adolescența și a ieșit ce veți citi mai jos.

Azi am fost la țară și mi-am lăsat sufletul să urce pe dealul pe care mă dădeam de-a dura în timp ce bunica muncea de zor și de la poalele căruia o strigam să verific dacă e tot acolo unde am lăsat-o, iar după ce-mi răspundea cu „Uiiii, tu Biancă,” fugeam s-o caut printre straturi sau să mâncăm niște cartofi fierți așezate pe fânul din șură. A coborât de pe deal și mi l-am aruncat în râul de peste drum, acolo unde mergeam cu buni să clătească hainele, în care intram cu tălpile și mi-era frică să nu-mi fure șlapii și să fie nevoie să trec strada desculță; l-am lăsat să stea în poartă, așa cum stăteam și eu atunci când știam că vin părinții să mă ducă acasă. Cel mai important, i-am așezat poza asta în brațe și l-am pus să urce dealul pe care e așezată biserica. Biserica aia în care eram convinsă că voi sta toată slujba de Înviere, însă mereu adormeam cu vreo două ore înainte de plecare, iar mama nu mai avea chef să mă trezească și să mă tragă după ea. Când mă trezeam după miezul nopții și vedeam că mama nu mai e, mă acopeream mai bine și-mi ziceam „Lasă, la anul ajung și eu.”

A coborât de-acolo, și-a pus o floare de corcoduș la pălărie, le-am făcut cu mâna bunicilor și am plecat împreună. După ce a mai privit o dată poza, al meu suflet a plecat fără să anunțe. S-a așezat pe banca din biserica la care umblam până de curând, în care, la începuturi, îngerii cântau atât de frumos încât adormeam, dar lumea se uita la mine zâmbind și mă ierta, căci eram copil. S-a așezat pe băncuța din față, acolo unde am descoperit cuvintele sfinților și am aflat cât e de frumoasă iubirea pentru Dumnezeu și iubirea Lui pentru noi. Acolo am învățat răspunsurile cântăreților din strană, pentru că devenisem unul dintre ei; acolo unde paharul în care primise fratele meu Paștile se golea încă dinainte să ajungă la mașină; acolo unde am plâns pentru prima oară atunci când luminile s-au stins și am auzit „Veniți de luați lumină!”.

A închis sufletul cărțile din care a citit atâtea duminici la rând și le-a pus cu grijă la loc, apoi s-a întors în oraș. A intrat în biserica în care Dumnezeu mi-a arătat cât e de frumoasă reîntâlnirea cu oamenii care mă cunosc de când plângeam pentru că nu voiam să mă împărtășesc; în care am primit iertarea lui Dumnezeu pentru prima dată; în care intram la sfârșitul orelor ca să aprind o lumânare pentru bunicul și să mă rog  pentru sănătatea celor care mi-au întâlnit privirea vreodată. Am cântat din pod, acolo unde L-am simțit pe Dumnezeu mai aproape. M-am depărtat de prezența și flăcările celorlalți credincioși și i-am cântat doar luminii sfinte din candela mea prin care mi se părea că văd Cerul fericit. Am cântat, mulțumindu-i celui de Sus că am mai apucat o slujbă de Înviere în care am avut oameni dragi lângă mine și în suflet.

Hristos a înviat!