Când sufletele fac linişte...

Foto: weheartit.com

     

Ştim cu toţii cum e când două sufletele se ceartă: se termină cu vorbe pe care nu voiam să le spunem; se trântesc uşi; se ajunge la mai multe zile în care nu știi nimic despre celălalt; se povesteşte prietenilor, aşteptând să-ţi dea dreptate sau să-ţi spună să te ridici şi să rezolvi problema; se cumpără flori; se ezită puţin; se fac promisiuni şi se şterge totul...până la următoarea ceartă.

Dar ştiţi cum e când se ceartă două suflete care seamănă? Se schimbă totul.  Se zdrobesc elementele anotimpurilor preferate (se sfâşâie frunze, se topesc fulgi ori se rupe câte un ghiocel, sau se dă foc la fân).Tot ce ar trebui să fie strigat, se transformă în linişte. O linişte apăsătoare.

Liniştea devine atât de puternică încât te pune în genunchi şi apoi ridică un perete de sticlă, care va despărți cele două suflete. Un suflet de-o parte, altul de cealaltă. În cazul ăsta durerea nu se mai spune, ci se vede în fiecare mişcare făcută de celălalt.

Sufletele iau câte o foaie şi încep să scrie, iar după ce vor pune capacul stiloului și vor privi foaia, nu-și vor vedea propriile cuvinte, ci cele pe care cel din spatele sticlei le-a scris. Oricât ar încerca să le şteargă, nu dispar. Dacă se aprinde un foc pentru a se arde foaia, cuvintele vor renaşte din propria cenuşă. Sunt cuvinte dureros de frumoase, de dragi, de adevărate, pline de o iubire pe care alţii o ştiu doar  din basme.

Brusc, el începe să plângă, iar ea vrea să spargă zidul sau să-l acopere cu ceva, pentru că nu mai vrea să vadă ce e dincolo. E ciudat, căci în mod normal ar fi fost invers, el ar fi spart de mult peretele, în timp ce ea uda florile cu lacrimile ei. Însă asta e chestia cea mai aiurea, că fiecare simte durerea celui din faţă.

El se descalţă şi iese în curtea în care au căzut primii fulgi (săracii, ei voiau de fapt să-i facă să zâmbească şi să topească sticla). Ea începe să tremure de frig, fiind paralizată de durere, fără puterea de a se gândi ori de a face un pas. Un singur gând le trecea amândurora în minte „De ce i-am făcut asta?“. El începu să cânte o doină, făcându-l să-şi piardă puterea, căzând pe fulgii care încercau să-l mângâie (era cântecul pe care el îl fredona de fiecare datâ când ea avea un coşmar, dar de data asta el  cânta pentru că ea se gândea  la asta; ea ar fi vrut să-l cânte dacă şi-ar fi simţit propria durere). Ea se învârti în bucăţica ei şi ridică  scaunul cel mai greu şi-l aruncă, reuşind să dărâme sticla.

Odată făcut ţăndări paravanul, ea încearcă să nu calce pe cioburi, căci frigul era deja mult pentru el, nu avea nevoie şi de tălpi care lăsau în urma lor pete. Nu merita ce-i făcuse. El se ridică, încercând să fugă cât poate de tare căci ea nu era în stare să  suporte atâta frig.

La jumătatea drumului, se întâlniră. Ea îl acoperă cu cea mai groasă pătură găsită, iar el o ridică în braţe, căci tălpile îi sângerau. Au revenit la propria durere, însă o parte din durerea simţită până atunci li s-a aşezat pe umeri şi îi va apăsa mereu.

În timp ce intră în casă, îşi spun simultan:

-Îmi pare rău că fac mereu să doară. Prefer să simt eu toată durerea, decât să te chinui tu...

  

* Pentru cei care trăiesc într-o Pădure Fermecată, e mai greu. Căci liniştea ajunge până la cer şi se opreşte totul şi acolo. Stelele uită versurile şi încep să ofteze, fără să-şi dea seama că oftatul lor compune un cântec de dor. Luna se lipeşte de Soare căutând alinare în braţele lui căci  se teme pentru cei doi. Şi Soarele se teme, dar trebuie să fie puternic pentru Ea şi o leagănă până  o convinge că totul va fi bine. Cerbii fug şi se ascund, uitându-se la stele, oftând în acelaşi ritm cu ele. Când aud că stele au început din nou să cânte, cerbii îşi dau seama că s-au rătăcit. Dragii de ei, de frică, îşi pierd minţile. Cei doi se duc în căutarea cerbilor, cerundu-şi scuze stelelor pe drum şi încearcă să o convingă pe Lună că nu s-a întâmplat nimic, frigul e de vină. Odată găsiţi cerbii, se începe a zâmbi...dar parcă zâmbetul tot nu e la fel..