Ai grijă...

 De asta iubesc eu octombrie, pentru că are un cenușiu care îmi adună tot timpul gândurile şi le transformă în cuvinte. Şi după ce îmi târâie cuvintele prin frunze, mi le aduce vântul în braţe, acolo unde mi se odihnește sufletul și încep să mă joc cu ele.
   De aseară mi se tot izbesc de pereţi două cuvinte: „Ai grijă!". Nu mai ţin minte ce le-a trezit și le-a făcut să se frământe atât de tare, dar agitația lor m-a trezit și pe mine. Le-o fi șoptit cineva că nu prea le acordă lumea atenţia cuvenită ( or fi avut un coşmar, săracele), dar mi-am dat seama că au dreptate.
  Mi-am dat seama că deşi le rostesc în fiecare zi, am ţinut mereu pentru mine tot ce se ascunde în spatele lor şi fiindcă le-a învățat sufletul să nu privească-n urmă, ele nu ştiu cât înseamnă pentru mine.
 Sunt cuvintele la care ţin cel mai mult. Le-am pus în spate un rucsac în care mi-am ascuns cea mai mare frică: aceea că un om pleacă din lumea mea fără să știe cât contează pentru mine. Când zic „Ai grijă de tine",  înseamnă că mă bântuie gândul că ți se poate întâmpla ceva și eu nu sunt acolo să te ajut. Un ai grijă se poate traduce foarte uşor în vreau să ştii că am să mă gândesc la tine şi am să mă frământ, sperând să fii bine, până când o să vorbim iar. E atât de întunecată nesiguranța. E altfel când vezi un om în fiecare zi şi poţi să fii acolo când are nevoie să-l ridici, dar e atât de greu când nu ştii pe unde rătăceşte, sau de câte ori cade și tu nu-i poți întinde mâna.
  Când spun cuvintele astea să nu crezi că mă refer la chestii precum ai grijă pe unde calci, ci mai degrabă: să ai grijă de sufletul tău și prin ce lumi îl lași să pășească; să ai grijă să nu uiţi să zâmbeşti în fiecare zi; să ai grijă să nu-ţi pierzi bunătatea; să ai grijă în cine te încrezi; să ai grijă să nu fii rănit...
     Cumva, nu poţi zice cuvintele astea aşa, în stânga şi-n dreapta, oricui. Ceva te face să le îngrijești cu drag și să fii atent al cui suflet îl îmbraci cu ele. Știu sigur că ţin la cineva, oricât de puţin, în momentul în care îmi vine să-i spun un „ai grijă de tine”.
  Mi-e frică de fiecare dată că poate fi ultimul oferit unui om care mi-e drag. Pentru că niciodată nu ştii când cineva se hotărăşte să plece brusc din viaţa ta şi să o apuce pe alte cărări. După ce le rostesc, încep să mă gândesc: Dacă nu i-am spus să aibă grijă de câte ori ar fi trebuit? Dacă nu a înţeles că de fapt „ai grijă" e  un „țin la tine" mai puternic decât unul strigat din vârful muntelui?
  Iar atunci când îmi dau seama care a fost ultimul „Ai grijă de tine” spus unei persoane care a locuit în tărâmul meu, începe să-mi pară rău că nu am așezat lângă el și o virgulă și să-i pun o vestă pe umeri, ca să arate cam așa:
      „Ai grijă, te rog, să nu uiţi să mai vii pe aici..”