Brusc, e toamnă...

  

Îl ştiţi pe David? Normal că-l ştiţii? Că de n-ar fi David...pardon, Uţ..n-aţi putea să vă închipuiţi locurile magice pe care mi le închipui eu când scriu. Deci, David are pagină şi tare m-aş bucura să vedeţi şi voi cât de frumos face totul şi să-l apreciați. Iaca aici îl găsiţi: https://www.facebook.com/DavidedinTM

Neatentă fiind...te-am pierdut. Din prostie, te-am pierdut. Şi odată cu tine, s-a dus şi inspiraţia mea. S-o fi dus să te caute. Am încercat să-mi fac paşii să se îndrepte spre tine...dar nu ştiau încotro să o apuce, aşa că au tot stat în loc. N-am mai plecat. Şi nici la Lună n-am fost. Cum să-i zic că tu dusu-te-ai. I-aş fi zis că te-ai rătăcit, dar nu voiam s-o mint. Soarele nu-mi vorbea, deşi ştia el ceva. Se uita spre mine şi lăsa capul în jos, certându-mă parcă. Nici n-am mai cântat. La ce folos? Zorile se vărsau, dar nu mai striga nimeni de jos „ Ană!".   

Ce greu trece timpul fără tine! Ce greu e să taci! Cât chin e să nu auzi pe nimeni râzând. Mint! Te auzeam râzând, căci pereţii ţi-au păstrat în ei glasul. Şi-i gâdilă vocea ta în fiecare seară. N-am mai citit, căci tot timpul te auzeam citind cu voce tare şi îmi întorceam capul în mii de părţi ca să văd de unde-mi citeşti. Dar m-am apucat de scris. Ţi-am scris tot ce nu ştiai despre mine. Tot ce nu ştiam despre mine, însă tu ştiai. Ţi-am scris în fiecare dimineaţă, deşi nu ştiam unde să-ţi trimit scrisorile. La un moment dat m-am gândit să chem o rândunică, dar mi-am zis că e prea complicat pentru ea.

Ţi-am scris până a căzut prima frunză. Draga de ea căzuse pe locul tău din balcon. Căzuse cântând, ca tine de fiecare dată când te împiedici şi începi să chicoteşti. Ţi-am spus vreodată că tu, chiar şi atunci când vorbeşti în şoaptă, de fapt cânţi? Totul e cântec în tine. Se uita parcă spre mine şi mi-a fost atât de dragă încât am luat-o cu grijă în palmă şi când am văzut cât e de puternică, am făcut-o semn de carte. Sunt curioasă cât o să ne batem pe ea, sau dacă o să avem fiecare câte una.

Da, am luat-o ca pe un semn, mi-am făcut rucsăcelul şi am pornit. Nu ştiam încotro s-o iau, aşa că m-a ajutat vântul. Am luat-o înainte. „Normal!”, mi-am spus. Priveam tot ce era în jurul meu în timp ce mergeam şi începeam să înţeleg de ce ai luat-o pe acolo. Era atât de frumos şi totul vorbea. Copacii şuşoteau între ei, veveriţele se împiedicau de mine, frunzele cântau în timp ce cădeau lin. Şi-apoi...mi-am dat seama. M-am aşezat lângă un morman de frunze şi am oftat lung. „La ce m-am gândit?! Normal că a plecat. Doar e haiduc! Ce dacă nu mi-a spus...ştia că o să-mi dau seama..”. Am continuat totuşi să mai merg puţin înainte şi am dat de o scară. Nu era cea pe care urcam de obicei, dar mi-am spus că trebuie să-i explic tot. Şi am ajuns la ea şi am ascultat cuminte în timp ce mă certa. Am stat şi i-am cerut iertare şi apoi au râs şi stelele de mine, că sunt prostuţă.

Eram atât de obosită încât mi-am zis că nu are rost s-o iau pe scară. Am să mă arunc de pe Lună şi un morman de frunze are să mă prindă şi de n-or fi frunze jos, îşi va întinde Luna braţele. Dar nu m-au prins nici frunze aspre, nici braţe moi, ci m-au prins braţe ce miroseau a lemn. Şi-am ştiut că plecasem spre el exact când el se întorcea acasă. Am înţeles atunci că Soarele nu avea nimic cu mine, ci îl certa pe el şi îl făcea să înţeleagă că eu sunt grea de cap. Am înţeles brusc că e toamnă şi inspiraţia îmi miroase a lapte cald şi biscuiţi, a ceai ferbinte şi a cărţi îmbrăţişabile. Apoi nu mai ştiam decât că m-am trezit, brusc, la mine în pat şi am început să oftez şi să plâng. „Am visat. Am visat! Nu-l voi găsi. S-a dus. S-a rătăcit. E toamnă.." 

Dintr-o dată simţurile mi s-au ascuţit. Mirosea a cafea. Şi...a lemn. Mi-a luat mâna într-a lui:
  -Ce vis? Cine a plecat? E toamnă, până şi cerbii sunt acasă şi te aşteaptă să te joci cu ei.