E gălăgie Sus.

Foto: weheartit.com

      

Câtă gălăgie în cer! 

Am simţit că afară-i agitaţie, dar nu i-am dat atenţie căci eram prea obosită din cauza lumii şi haiducul îmi era plecat, aşa că nu avea cine să-mi zică ce se petrece. Dar au început cerbii să mi se foiască pe lângă fereastră şi să bată în geam, aşa că  m-am ridicat...or fi având nevoie de mine.

M-am apropiat de fereastră şi ce să vezi? Iaca ningea! Vedeam fulgii cum se împiedică unul de altul, zicându-și: Eu cad primul! Ba eu! Ăla e locul meu...Ba e al meu!. Sufletul a uitat cum să mai respire. Mai să-mi iasă prin uşă. Ţuşti! Am strigat după el „Stai, blegule, să-ţi pun un fular la gât!". Vorbeam singură, căci al meu era deja întins pe zăpadă.

Am fugit să-mi iau măcar eu un fular, deşi  tare aş mai fi ieşit şi eu prin geam de atâta nerăbdare. Dar mi-am pus zâmbetul pe buze, m-am liniştit, mi-am făcut un ceai şi am ieşit şi eu.

Mă uit în sus şi îmi văd Luna îmbrăţişând Soarele. Ah, ei iarna doar se drăgăstesc, gata cu certurile. Stelele tăceau, dar nu ca să le dau eu tonul, ci ascultau cum colindă îngerii ca să înveţe şi ele. M-am dus la cerbi şi la suflet, făcându-i să tacă, să înveţe şi ei. Am învăţat cu toţii ce cântau îngerii şi am început şi noi (cerbi, suflet, eu, stele, Luna, Soare, râu, copaci). Şi fulgii cădeau pe ritmul nostru iar sufletul mi se chinuia să-i îmbrăţişeze pe toţi. Aud din depărtare râsete şi simt cum toată lumea se bulgăreşete, cum oameni de zăpadă prind viaţă. (Să nu credeţi că doar căsuţa mea e în Pădurea Fermecată. Nu, fiecare om care îmi vede sufletul jucându-se printre rânduri şi care simte că propriul suflet vrea să iasă, să-l prindă pe al meu din urmă...fiecare are căsuţa proprie în tărâmul ăsta).

Nu mai sunt în stare de nimic, doar să tac şi să plâng. Plâng de fericire. Plâng pentru că mi-am îngropat neliniştea printre fulgi. Sufletul, împiedicându-se de atâta fericire, roşu în obraji, îmi zice: „Auzi, eu ştiu colinda asta de undeva!". I-am răspuns:  „Normal că o ştii. Ai auzit-o şi anul trecut la prima ninsoare. Şi acum doi ani. Mi te-au zăpăcit fulgii de tot. Ia adu-ţi aminte cine toarnă fulgii de câțiva ani buni!". „Ahaaa...ce drag e şi bunicu'. Cum ştie el să le dea drumul exact când ai mai mare nevoie. Parcă în loc de fulgi ar turna linişte din sac. Mă simt atât de libeeer." , a zis voios, fugind iar la cerbii lângă care a şi adormit, pe zăpadă.

Ies din nou şi-mi îndrept privirea spre cer. Iau o gură de ceai. Îmi ţin respiraţia şi închid ochii. Îl aud. Aud cum îi foşneşte sacul şi le zice fulgilor „1,2,3...pârtieeee!". Îi simt privirea și zâmbetul nostalgic. Ştie că am să scriu. Că am să-i scriu. Îi curge o lacrimă şi o simt imediat pe obraz sub forma unui fulg pe care-l prind în mână. Nu se topeşte. E fulgul magic care-mi va şopti toate poveştile din iarna asta şi care o să mă ajute să fac numai bine. Trage aer în piept, trag şi eu. Îmi face bine aerul ăsta rece. Se întoarce la ale lui şi eu mă întorc în casă încetişor, să nu-mi trezesc aiuritul.

               Scutură, bunicule! Şi cântă! Te aud!