miercuri, 18 decembrie 2013

Vin!

Foto: weheartit.com

Partea I-aici

Copil dulce,
 Pentru ce să te iert? Să te iert pentru că ți-ai permis să nu mai fii puternică?
Mi-am dat seama de cum ți-am pășit pe urma adâncă pe care ai lăsat-o în zăpada, de la intrarea în tărâm, că e o zi în care i-ai lăsat pe cei care nu trăiesc în povești să câștige. Mi-am dat seama pentru că tu nu prea lași urme în pământ pe unde calci, căci ai un stil de a păși ce se aseamănă cu plutitul. Știam că n-avea rost să forțez ușa, ori să te strig până rămâneam fără glas, dar nu puteam să mă întorc din drum. Trebuia să-ți arăt că am fost acolo și că mereu voi ajunge, chiar dacă uneori mai întârzii.
Când am ajuns, omul de zăpadă nu ştia ce să-mi zică și tot ridica din umerii pe care i-am creat noi cu grijă. Ţi-am auzit sufletul cum plângea în timp ce tăia lemnele și cum se certa cu el însuși. Am auzit cerbii de undeva din depărtare cum se chinuiau să găsească o modalitate prin care să te facă să aprinzi becurile, căci fără lumină nu prea știau cum să ajungă înapoi, nu le mai place întunericul de când îi acoperi în fiecare seară. Sufletul mă ruga disperat să fac ceva...așa că i-am dat mănușile mele și l-am pus să bată până aveai să-i deschizi. I-am spus să nu se sperie dacă îi vei deschide nervoasă, ci să alunece pe lângă tine, apoi să aprindă focul și luminile de-afară. Am ieșit din tărâm după ce ți-am pregătit lemnele pentru foc și ți-am lăsat pe ele cartea din care speram să citești.
Ajuns în lumea oamenilor pe care eram și eu supărat, căci mi te-au făcut să închizi totul în tine, mi-am turnat niște cafea în cana aia cu spiriduși. Am așezat-o lângă fulgul magic prin care urma să primesc mesajul că ai deschis ușa cu un zâmbet mic pe față. Mi-am lăsat cafeaua acolo și am plecat...
Acum stau pe fotoliul din care mi-ai scris cuvintele pe care mi le-a dat omul de zăpadă înainte să intru în casă. Îţi scriu acum, după ce ți-am sărutat fruntea dulce care adormise pe canapea, lipită de cea a sufletului meu. Îți scriu după ce te-am dus în brațe în camera ta și după ce ți-am mai vegheat somnul câteva minute. Îţi scriu acum, după ce ţi-am așezat o cană de ceai pe noptieră, care să te liniștească în caz că ai vreun coşmar.
Îţi scriu acum, după ce ți-am recuperat sufletul și cerbii. I-am luat cu mine într-o aventură și am tot căutat brăduțul mult visat. L-am găsit nu prea departe de casă și părea așezat acolo tocmai pentru că voia să te cunoască.
I-am dat omului de zăpadă cadoul mai devreme. De fapt, anul ăsta a primit două, căci vom așeza bradul astfel încât să îl vadă, ca să aibă cu cine schimba și el o vorbă, pentru că cerbii nu-l bagă în seamă decât atunci când îi cade nasul și râd de el. Al doilea cadou e morcovul ăla țeapăn pe care-l căutam ca nebunii peste tot, care e pe placul lui și n-o să mai încerce să-l dea jos.
Îţi scriu acum câteva ultime cuvinte, înainte să mă așez lângă tine și să-ți analizez respirațiile din timpul somnului. Îți mai zic că am curăţat două portocale şi am aşezat termosul plin cu ceai pe măsuţa de pe terasă, în caz că vin oaspeţi. Sigur o să treacă cineva, chiar dacă doar să-ţi privească casa luminată şi să-ți mângâie cerbii care nu mai pleacă din fața ei.

P.S: M-ai auzit când ţi-am şoptit „Te iert, că-mi eşti dragă!”, de asta ai zâmbit când am tras pe tine pătura care alunecase din pat? Ori visai ceva mai frumos?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După 10 ani...