Haide

       

Foto: weheartit.com

Dragul meu hoinar,

Îmi cer scuze. Ştiu că te-am dezamăgit aseară. Ţi-am simţit primul pas pe care l-ai făcut în tărâm și ţi-am auzit sufletul cum o luase înainte ca să ajungă mai repede. Ştiu că mai aveai puţin şi te rătăceai pentru că nu era nici o lumină aprinsă, dar sufletul tău ştia drumul şi te-a luat de mână, şoptindu-ţi: „Tot înainte, ai uitat?"

Pășeai stângaci și oftai de fiecare dată când te întreba de ce nu e lumină și de ce nu se aude nici o colindă. Era îngrijorat și se enerva că nu-i răspundeai la întrebarea „O fi pățit ceva?”. Nu puteai să-i spui că pur și simplu nu aveam chef, că oamenii deveniseră prea puternici și întunericul lor m-a îmbrățișat. Așa că ai tăcut tot drumul și nu l-ai oprit atunci când a început să bată la ușa din spatele casei

Te-ai aşezat pe banca de lângă omul de zăpadă, care părea şi el trist. L-ai întrebat ce s-a întâmplat în pădure, iar el a ridicat din umerii-i subțiri. Ți-a zis că ziua începuse normal, că le-am cântat cerbilor până au terminat de mâncat, iar lui i-am ridicat nasul din zăpadă înainte să pornesc la drum. Se aștepta și el ca la întoarcerea în tărâm să vin țopăind cu punga de portocale în mâna dreaptă, iar în stânga cu un nou morcov pentru el. Dar n-a fost așa, ci am venit târâindu-mi picioarele și le-am zis cerbilor să se împrăștie, că n-aveam cântece noi pentru ei; apoi mi-am trimis sufletul după lemne, zicându-i să se întoarcă abia când l-oi chema. Am stins becurile de-afară și m-am pitit în fotoliul din care am uitat să mă mai ridic. Adormisem pe muzica făcută de ciocănitul sufletului tău și nu știu exact când ai ieșit din tărâm.

Îți mulțumesc că mi-ai crăpat niște lemne înainte și că nu ai încercat să dărâmi ușa. Știu că ți-ai dat seama că a fost una din zilele alea în care m-am supărat că a nins degeaba, căci nu s-a bucurat nimeni de fulgi și toată lumea se ferea de ei. De aia mi-ai lăsat, în coșul cu surcele, o carte cu povești de Crăciun.

Acum îți scriu din același fotoliu, după ce soarele a răsărit și m-a salutat morocănos. Îţi scriu acum, când mâna dreaptă a sufletului tău a obosit şi a început să bată iar cu stânga. Îţi scriu acum, după ce am luminat iar curtea și după ce am descuiat ușa din spate, cerându-i iertare sufletului tău amorțit de frig. I-am întins canapeaua și i-am citit o poveste din cartea primită de la tine, așa s-a mai încălzit.

Îţi cer iertare, copil, și te rog să vii. Hai ridică-i nasul omului de zăpadă și poate-l convingi să nu mai fie încăpățânat. Vino şi ajută-mi cerbii să găsească drumul, căci s-au pierdut. Vino și cheamă-mi sufletul pădurar înapoi.

Hai şi şopteşte-mi că sunt iertată...