Tu fugi?

    

Aş vrea atât de mult ca într-o dimineaţă să găsesc o cutiuţă, să o deschid şi în ea să găsesc un bileţel care conține nişte cuvinte MARI: „O lume mai bună!". O să vină vreodată oare?

Până acum eram sigură că lumea fuge. Prea mult. Şi în fuga asta disperată nu se mai uită la alţii. Nu se mai uită la ei. Azi, nu mai sunt atât de sigură. Oare fugim sau stăm pe loc? Dacă fugim, n-ar trebui să ne îndreptăm totuşi undeva? Sau doar mie mi se pare că oamenii, atunci când cineva „cade", se înghesuie să prindă cel mai bun loc pentru a vedea momentul? Doar mie  mi se pare că unii nu mai au timp să privească „spectacolul" şi fug? Ba mai mult, ajung să-l calce pe cel căzut pentru că nu au loc de trecere.

O fi vina celui căzut? Se poate. Probabil că ar fi trebuit să înceteze să viseze şi să înceapă să fugă. Probabil ar fi trebuit să se oprească din a căuta frumuseţea din oameni şi să se aşeze pe o bancă pentru a-i privi pe cei care fug. Probabil că, dacă nu ar fi fugit să-l ridice pe unul care a căzut, acum nu ar mai sta jos, chinuindu-se să nu plângă, căutându-l pe celălalt printre picioarele celor care fug, să vadă dacă mai are puterea să reziste.

A cui e vina până la urmă?  Păi nu ştiu. Voi ce ziceţi? Eu cred că e vina celor care nu mai cred nici ei în ce spun. Da, e o problemă şi asta. Cum să te creadă alţii dacă tu nu te crezi? Nu mai spune „Va fi bine!" dacă simţi că nu va fi. Ştii de mic că adevărul doare, dar doare mai tare când sunt sfărâmate vise doar pentru că tu ai fost prea laş să spui adevărul. 

E vina noastră. Suntem prea fricoşi. Ne e frică să spunem ce credem, ce ne doare, ce vrem, ce visăm, ce am vrea să trăim, ce ne supără la felul în care trăim, pentru că există posibilitatea să nu fii auzit. Aşa e. Poate nu te va auzi o ţară întreagă, dar cu siguranţă te va auzi cine trebuie! 

Dar, până la urmă...fugim sau stăm pe loc?