Colind

A doua zi aveam senzația de mahmureală, deși nu băusem la petrecerea din seara trecută. Te-am privit toată seara și am amețit de la cât mi se plimbaseră ochii după tine. Te-am condus până în fața porții, iar în timp ce parcurgeam puținii metri pe care-i mai aveam până la mine, în mintea mea se auzea o voce înfundată care cânta „Ești beat de ea!”.

Mi-am făcut o cafea tare de cum m-am trezit, ca să uit de dulcegăriile astea, că nu era cazul să mă gândesc la ele. Am ieșit în curte să verific dacă soarele are de gând să iasă în ziua aia de toamnă la final. Ieșise, doar cu o rază, care-ți luminase ție ograda. Ți-am văzut atunci buzele mișcându-se, parcă spunându-i vântului ceva, iar când să încep să fac pași spre poarta ta, te-am văzut întinzând mâna și făcându-ți semnul crucii. Am rămas cu talpa în aer, căci mi-era teamă că frunza pe care urma să calc avea să întrerupă o conversație foarte importantă.

Am lăsat încet piciorul jos după ce ai terminat și am pornit spre tine arătând ca oamenii hipnotizați din reclamele de la cafea. Și dintr-odată ai început să cânți. La început îngânat, apoi cu glas tare. Am încremenit în mijlocul străzii, fiind convins că orice exista pe lumea asta încremenise în același timp cu mine. Căci tu nu cântai orice...tu cântai un colind, deși toamna nici nu se terminase bine. O cântai atât de senin și de voios, încât mi se părea că încerci să faci ca iarna să nu mai fie rușinoasă și să-și scoată nasul la lumină.

Apoi s-au trezit toate la viață și am ajuns la tine în curte pe când se termina cântecul și trebuia să vină acel „țâr, târ, țâr”, urmat de lovitura botei în pământ. Tu ai făcut ochii mari de uimire, iar eu te vedeam în ceață pentru că aveam lacrimi în ochi.

„Ce te doare?”, m-ai întrebat speriată.

„Amintirile. Copilăria. Bunicii...”, am răspuns eu.

Iar tu ai înțeles. Mi-ai luat cana în care se răcise cafeua si mi-ai adus alta proaspătă. Mi-ai pus o pătură groasă pe spate și m-ai lăsat să stau pe banca de pe veranda ta și să privesc în gol.

„Știi...colinda asta o auzisem demult, parcă în altă viață, cântată de corul biseriicii la care mergea bunica în fiecare duminică. Îmi plăcuse atât de mult, încât o rugasem pe bunica să ne învețe, pe mine și pe verișorii mei. Bunicii îi fusese atât de drag de noi că o învățasem repede, încât în ziua de Crăciun, îl rugase pe preotul satului să ne lase să cântăm împreună cu cei din cor.”

Pe când terminasem să-ți spun povestea, ți-am zărit caietul pe care scria „Colinde de la bunica”. Am găsit acolo o colindă pe care, tot bunica, obișnuia să o folosească drept cântec de leagăn.Ți-am arătat titlul cu degetul, iar tu ai început să o cânți încet.

Am simțit în momentul ăla forfotă în Cer și am auzit niște bunici care umpleau saci cu zăpadă de cernut peste pământ.

Sursa foto:weheartit.com

Te descurci?

Foto:weheartit.com

Stătea pe treptele de la intrare și părea că nu se va mai desprinde de lemnul ăla. Vreodată. Era a nu știu câta seară la rând când era la pământ și se gândea la toate lucrurile lumii. Și toate o înecau.

Niciodată nu vorbise prea mult. Știai că e acolo doar simțindu-i parfumul dulce. Dar dacă dădeai de ochii ei, rămâneai pe loc. Fără să vrei, stăteai la povești cu ochii ei.  Ochii ei urlau. Și cereau. Cereau atenție, cereau lumina reflectorului pe care o meritau, cereau alinare, cereau o pereche de urechi care să asculte. Cereau omul ăla care să îndrepte reflectorul în direcția lor. Doar că ea nu voia ca alții să știe lucrurile astea, așa că și-i ridica spre cer mereu. Ca acum, când îl simte trecând prin fața porții și încearcă să ascundă faptul că îl observă și că ar vrea să se oprească cu un cot pe gardul ei.

Dar el făcuse mai mult. Deschise poarta. Se uitase și el în sus, că  poate-poate chiar se aflau acolo niște răspunsuri. Dar nu era nimic acolo. Doar stele și câțiva îngeri care-și căutau oamenii rătăciți.

Se așezase lângă ea, pe puținul loc care-i rămase din treaptă, iar ea se dăduse mai încolo ca să-i facă loc. Ar fi zis că nu are nevoie de nimeni în seara aia, dar corpul ei, care se dăduse automat mai la dreapta, a dat-o de gol. Continua totuși să-și îndrepte oriunde altundeva privirea, dar nu și în direcția lui. Până îi luase bărbia în mâna lui. S-au privit clipe adânc în ochi, apoi el i-a închis pleoapele, iar cealaltă mână o așezase pe locul unde i se odihnește inima.

-          Ochii tăi mi-au vorbit de atâtea ori. Și am știut mereu că cineva le dictează toate cuvintele alea. Și voiam să-l aud pe acest dictator. Măcar o dată, lasă-mă să-ți aud inima vorbind. Spune-mi, ce vrei?

Fiecare gest și fiecare cuvânt o șocase. Niciodată nu mai observase cineva că adevărul ei se ascunde în ochi. Nu, niciodată nu-și pusese cineva întrebări legate de ce vrea ea și inima ei, nici măcar ea însăși. Și nu, niciodată nu se mai așezase cineva lângă ea când se afla la pământ. Unii doar o așezau acolo, alții așteptau nerăbdători să se ridice, alții o lăsau pur și simplu și nu se mai întrebau dacă a reușit vreodată să se ridice. Dar el era acolo jos și nu părea că vrea să se mai ridice vreodată.

Dar nu avea voie să fie vulnerabilă, să se înmoaie. Nu, trebuia să strângă tare din ochi, să-și țină strâns paharul de whisky și să-și ia puterea din răceala pământului.

Doar că întrebarea asta cu „Ce vrea inima ta?”, o slăbise mai mult decât și-ar fi dorit. Pare să-i fi hrănit inima, care acum e trează și are de gând să-și facă de cap. L-a țintit cu privirea câteva clipe, de parcă voia să-i transmită că n-are chef de așa ceva, doar că inima ei s-a urcat fericită pe tron și a strigat tare „Îți zic eu ce vreau!”.

-          Poate că ai impresia că ești în stare de orice. Că de o inimă banală nu e greu să ai grijă. Așa am crezut și eu cândva, până când am fost lovită de nenumărate ori și așa am ajuns închisă de propria-mi stăpână într-o temniță. Pentru că inima aduce întotdeauna numai necazuri. Dar serios, n-aș fi crezut vreodată că e greu să te ții de cuvânt atunci când zici că o să ai grijă de cineva.

Dacă e să mă întrebi pe mine, eu nu cer marea cu sarea. Un om care să-și pună lumina sufletului asupra mea atunci când suntem amândoi, ca să nu mă mai pierd prin întuneric. Pe cineva care să fie sincer. Care să se așeze lângă mine când pic și să-mi aducă aminte de cât de bine ne e amândurora sus și așa să mă ajute să mă ridic mai repede de-acolo. Să aibă răbdare cu mine, că eu sunt șchioapă și mă prind de mersul lucrurilor mai greu. Să iubească liniștea, pentru că eu la asta mă pricep cel mai bine. Să fie sincer, chiar dacă adevărul ar putea să mă arunce la podea, dacă mă iubește, sigur reușește să mă ridice pentru a mia oară de-acolo. Să mă iubească, nu doar de dragul cuvintelor „te iubesc”, ci de dragul a tot ce însemn eu și ce însemnăm noi. Să mă pupe pe frunte înainte să adorm. Să mă acopere cu el când mi-e foarte frig. Să mă susțină fie că mă apuc de ceva, fie că renunț la ceva, dar să mă anunțe dacă i se pare că vreuna din decizii are să-mi facă rău. Să-mi vadă anxietatea și să o legene până o hipnotizează.

Fata își ținuse ochii închiși cât timp vorbise cu voce tare, când i-a deschis, fusese pentru prima oară când băiatul îi auzise ochii și vocea rostind același lucru:

-          Ce zici? Crezi că te-ai descurca cu toate astea?

Ai stins lumina

N-aș ști să-Ți zic de care aspect al ei m-am îndrăgostit prima oară. Știu doar că mare parte din iubirea pe care i-o port astăzi există datorită credinței ei. Vai, când o vedeam cu câtă înflăcărare îmi vorbea despre Tine, mă căiam pentru toate momentele în care m-am îndoit vreodată de existența Ta. Te avea cu ea mereu. Nu doar prin rugăciuni spuse cu voce tare înainte de masă, sau în biserici. Nu, ea Te purta în ochi. În cântece învățate de la preotese. În povești spuse copiilor. Te avea pe buze de ficare dată când îi spunea cuiva „ai grijă”. Mi-a luat ceva timp, dar am aflat că acel „ai grijă” nu i se adresa persoanei de la care își lua rămas bun , ci vorbea de fapt cu cel de Sus și îi spunea „ai grijă și de acesta, Doamne!”. Te ținea în palmele ei și-și făcea cruce la fiecare troiță pe lângă care treceam în drumurile noastre. Te avea sub unghii și Îi lăsai urme atunci când scria de mână, în fiecare an, Prohodul Domnului.

Și Doamne, nu știu ce vorbeați voi doi în Vinerea Mare. Nu știu câte lacrimi vărsai Tu în brațele ei și nici nu cred că vreau să știu, dar ea părea să-și plângă în acele seri toate lacrimile pe care i le-ai dat în viață. Nu voia să spună nimănui ce vorbeați voi și rămânea tăcută până a doua zi dimineață. A doua zi, întunecată încă de durere, te saluta făcându-și cruce și se pregătea de sărbătoare. Știu, Doamne, că sunt mii de suflete mai curate decât ale ei, așa cum știe și ea...dar pentru mine, lacrimile alea care curgeau de cum se aprindea Lumina din Cer aveau darul să-mi spele sufletul de orice rău.

Nu știu de când nu v-ați mai întâlnit. Habar n-am ce v-ați spus ultima oară...și nici nu vreau să știu cu ce Te-a supărat atât de tare. V-ați întors spatele. Dar refuz să cred că tu nu mai arunci așa, din când, un colț de ochi spre partea ei.

Ai stins lumina în lume, Doamne! Și nu toți își amintesc de candela aia mică pe care fiecare bunicuță o ținea aprinsă peste noapte în casă, semn că Tu ești acolo să-i veghezi. Semn că n-ai plecat. Și n-ai plecat. Stai pe lângă întrerupător și te uiți la noi. Și te miri, că nu învățăm nimic. Că ne-ai spus să ne oprim puțin, că ăsta e momentul să ne gândim nițel la sufletele noastre și să le îmblânzim. Dar noi nu, noi fugim în continuare, noi încă înotăm în îndoieli, noi încă bem un pahar de ură și invidie dimineața pe lângă cafea. Noi tot fugim fără destinație și urlăm la tine să faci iar lumină.

Ai stins lumina și din ochii ei, Doamne. Nu pe toată, ce-i drept. Mai văd un mic licăr. Îl văd din când în când, atunci când mai trece pe lângă raftul cu rugăciuni. Sau când îi spune cuiva cu care vorbește: „ai grijă”. Și ce mă înspăimântă, e că licărul ăsta se micșorează atunci când rostește cuvintele. Nici nu se mai uită spre cer când le spune. Voi chiar nu mai vorbiți deloc?

Mi-e frică. Fără Tine de-a dreapta ei, mi-e frică. Ai stins lumina în lume, Doamne, iar ea se împrietenește cu întunericul. Ce mă linișteșe e că simte dorul. Și știu că dorul e plămădit de tine. Dar o doare mai mult ca niciodată. Dorul nu mai are alinare. Și nu-l mai suportă. Oare de asta nu mai vorbiți? Că ai scufundat-o în dor și Tu știi că n-a învățat niciodată cum să înoate?

Și n-o scoate din Oceanul Dor nimic. Nici pricescne auzite prin bisericuțe. Nici ochi de părinți întrebători și îngrijorați din apelurile video. E un robot când vorbește „Da, suntem bine. Am mâncat puțin din aia și din aia. Eu am citit, el și-a făcut de lucru prin casă. Voi? Stați în casă, da? Provizii aveți? Nu, încă n-am vorbit cu el. Bine, hai că vorbim. Mamă, poate încerc să fac mâine x mâncare și te sun să-mi explici. V-am pupat! Aveți grijă!”. Și apasă butonul roșu. Nu plânge, ci doar privește în gol. Nici lacrimi nu-i mai dai?! De fapt, când ești la fundul oceanului, lacrimile nu se mai deosebesc de apă. Nu vorbește cu frate-su. Îl salută și îi zice că are de făcut nu știu ce prin casă, apoi mă lasă pe mine să pălăvrăgesc cu el. Iar el știe, lasă capul în jos, își ridică sufletul de pe podea și începe să povestească despre una, alta. Uneori, în momentele astea, o văd că se uită la candela pe care nu uit să o aprind seara și ceva îi zice focului. Aud trei nume de bunici și atunci aprinzi în mine lumina.

Totuși, Tu, înainte să-i întorci spatele și s-o lași să se înnece, i-ai aruncat un colac de salvare. E o inimă de mămică și un suflet de copil-înger, iar la capătul frânghiei ai pus un clopoțel din care se aude o bătaie de inimă mică-mică. I-ai zis să se agațe de asta, nu, Doamne? Că dacă nu se poate întâlni cu Tine în casa lor, măcar în vocea lor să Te găsească.  Și o văd cum se agață de frânghie. Da! Da...și îi dă drumul iar, căci dorul o trage de picior și-i zice că: „nu știi exact când o să-i ții în brațe.”

Of, Doamne, ai stins lumina în lume. Așa cum și noi, demult, te-am stins pe Tine, Lumina Lumii! Dar tu ai ars din nou pentru noi și ne-ai fost mereu călăuză. Cum oare, să ne mai mirăm că te-ai hotărât să suflii peste pământ? Cu ce drept oare îți reproșăm că vrei să ne arăți cum e să fii părăsit și să ne arăți cum e de fapt dorul?

Of, Doamne, ai stins lumina-n lume. Dar ne-ai lăsat candele din care ne vorbesc cei pierduți și ne trimiți și Tu o șoaptă. Eu mă duc să o aprind pe-a noastră...oare nu vrei să transformi șoapta aia într-un urlet? Ca să Te audă. Să-Ți audă acel „Mi-e dor de tine!” disperat și să-i amintești că pentru dor există alinare.

Piesa aia

Ascult piesa aia de care am râs prima oară când mi-ai cântat-o, iar tu te-ai supărat. Ție chiar îți plăcea. Visai de când erai mică să te țină cineva de mână și să te învârtă prin încăpere pe ritmul ei. M-am oprit din râs...pentru că cine eram eu să râd de visul unui copil pur?

N-ai mai cântat-o de atunci. O mai fredonai îngânat, dar te opreai repede când mă auzeai că intru în cameră. Of, cum poate un râs să omoare bucuria altuia. Poate ar fi trebuit să-mi pun semne de întrebare atunci. Dar te întorceai către mine cu privirea cea mai senină din lume și atunci uitam de toate semnele de punctuație.

Am mai auzit-o o dată, la o nuntă, înainte să se dezlănțuie haosul lumii. De la primele acorduri, ai început să te uiți prin sală dacă ai fi putut ridica de la masă pe cineva, dar toată lumea avea brațele ocupate. Așa că n-ai avut încotro  și te-ai uitat la mine cu ochi rugători. Ochii ăia pe care nu i-am putut refuza nicodată. Ochii ăia care-și spun rugăciunea pe un ton atât de curat încât, dacă i-aș vedea acum, mi-aș îngropa orgoliul sub casă și aș dansa pe mormântul lui. Pe piesa aia...

Ți-am îndeplinit dorința și mi-ai zis : „Vezi, parcă nu e chiar așa greu, nu? În plus...nu ți-ar fi părut rău mâine, în caz că s-ar întâmpla ceva, dacă nu m-ai fi călcat de câteva ori pe picioare azi, în timp ce eu sunt mai fericită ca niciodată?”. Și Doamne, câtă dreptate ai avut! Că uite, la scurt timp după, lumea iubirii s-a sfârșit, iar acum lumea, așa cum o știam noi, ia sfârșit. Of, cât aș mai fi regretat azi dacă nu aș avea pătura asta care să mă acopere, asta cusută din ața visului tău îndeplinit. Oare ce bănuieli aveai tu atunci de mi-ai zis acel „dacă s-ar întâmpla ceva?”. Mereu mi-ai dat impresia că tu și Dumnezeu aveați o rețea secretă, căci tot timpul păreai să simți durerile pământului mai intens decât alții, ca și cum tu știai ceva ce nimeni nu putea să știe.

Când te întrebam ce-i cu negativismul ăsta, zâmbeai absent și ziceai că e pur și simplu o vorbă. Oare ce ai simțit în momentul în care ți-ai dat seama că acea vorbă devenise realitate? Te-ai bucurat că, în sfârșit, pesimismului tău i se făcuse dreptate sau ți-ai jurat că n-o vei mai folosi vreodată?

Ascult iar piesa. Și-mi zice „ce seară minunată...”. Bullshit. Poate că e. Pentru ăia care s-au închis cu frigiderul plin, cu ciocolată multă în casă și mai ales, cu dragostea de-a dreapta. „Mai spune-mi, iubito, o dată...”. Și dau să strig „iubito, mai spune-mi unde ai ascuns ciocolata de data asta”. Îmi aduc aminte că „iubito” nu mai face parte din lumea mea. Că am dat-o pe ușă afară și m-am izolat doar cu frigiderul plin de înghețată. Ce seară minunată...cu singurătatea de-a dreapta.

Mai ascult o dată piesa. De ce? Ui` de aia, pentru că ai avut dreptate de fiecare dată când îmi ziceai că-mi place să-mi fac rău singur. Dar, oare tu prin ce îți faci rău singură? Îmi dau seama brusc că și tu te-ai izolat cu singurătatea de-a dreapta! Iar tu nu ești atât de obișnuită cu ea pe cât ți-ar plăcea. Simt că mi se face rău din cauza îngrijorării și a dorului. Pot să bag mâna în foc că ți-e poftă de ceva ce n-ai prin sertare. Poate chiar de înghețată. Mă duc la birou și scriu declarația aia de care a ajuns să depindă libertatea omului. „Cum, domnule, de ce am ieșit din casă? E absolut urgent să-mi cumpăr niște iertare. Și niște dragoste, să am de-a dreapta...”. 

Am dat piesa la maxim și geamurile jos când am ajuns la poarta ta. Ce bine că ai curte și avem loc să dansăm. Parcă încep să înțeleg ce zice nenea ăsta cu seara lui minunată.

Mă țin strâns

  Am plâns. Atâtea seri. În biserici goale, în camere pline de oameni, deasupra unor foi albe care așteptau să devină pline de cuvinte.  Mi-am plâns atât de mult singurătatea...până când am învățat să trăiesc cu ea și să mă bucur de ea. Am ajuns la căpătul izvorului de lacrimi și acolo am făcut pace cu Dumnezeu, din punctul ăsta de vedere. I-am mulțumit pentru fetița asta pe nume Singurătate, pentru că sigur a trimis-o El cu un motiv. Și am plecat mai departe. Amândouă. Și-am ținut-o strâns.

Am ținut-o strâns de mână de fiecare dată când a trebuit să mă ridic din noroi și să mă scutur de el. Am ținut-o strâns cât am înfundat locul din care curgea mereu, fără motiv, apa sărată. Am ținut-o strâns cât am construit căsuța din Pădure. Am ținut-o strâns chiar și atunci când am cunoscut haiduci care-mi aduceau lemne pentru foc.  Am ținut-o strâns când a a început să-mi fie frică de tot ce mă înconjoară și am construit cel mai înalt zid.

Îi mai dădeam drumul când fugeam în camera în care mi-am ascuns visul pe care nici măcar singurătatea nu a avut îndeajuns de multă putere să-l ucidă.

Cu timpul, devine greu. Când te-ai învățat cu ea, e greu să-i mai deschizi și lumii ușile. După ce te-ai ridicat singură de atâtea ori, ți-e greu să mai crezi că există o mână care e întinsă doar ca să te ajute.  După ce ți-ai stricat atâtea mâneci din cauza lacrimilor, ți-e greu să accepți că este, undeva în lume, un umăr care așteaptă să fie udat de toate grjile tale.

Mă înșelasem când am crezut că un singur dop poate să oprească lacrimi care vor să fie vărsate. Așa că, într-o seară, izvorul a explodat și a inundat curtea. Și am început să simt toate grijile pământului cum mă strâng de gât. Am început să simt cum toate dorurile lumii mă pun la podea. Dar înainte de cădere, bătuse cineva la ușă, așa că-mi adunasem stropul de putere pe care-l mai aveam și am deschis. Îi văzusem doar două secunde ochii,  dar destul încât să simt că, dacă mă prăbușesc în momentul ăla, nu mă voi mai ridica singură.

Aș fi vrut, atunci când am văzut cât de ușor e să te ridici de la pământ atunci când te ții strâns de cineva, să țip la el. Să-i cer socoteală pentru toate dățile în care a trebuit să-mi adun bucățile din mine și să mă reconstruiesc...singură. Dar n-am putut, căci mi-am dat seama, din felul în care mâna lui își făcuse un „acasă” din pieptul meu, că și el mi-ar fi cerut răspunsuri la aceleași întrebări.

Mă agățasem, la ceva vreme după ce l-am cunoscut, de pieptul lui Dumnezeu și-l întrebasem, mai dojenitor, pentru că oamenii nu au învățat nici azi cum să-I vorbească prietenos, de ce abia acum. Îmi trimisese răspunsurile în forma unor lacrimi. 
„Pentru că altfel n-ați fi devenit mâinile blânde care vă țineți atât de strâns astăzi.”

Cu dorințe, cu frici și cu o Ană...

Anul trecut, de ziua mea, am spus cu voce tare ce-mi doresc cel mai mult: o Ană. Nu s-a schimbat nimic de atunci.

Acum sunt în camera de la mansardă din casa sufletului meu mic și bătrâior.

Aici mă prinde ziua mea de vreo doi ani încoace, cam de când ți-am rostit pentru prima oară numele puțin mai greu decât era normal, având în vedere că ai un nume atât simplu.

Ană, în camera asta de la mansardă nu are nimeni voie. Doar Serafim mai intră aici din când în când. A învățat să deschidă ușa, să atingă fiecare luminiță, să mângâie fiecare pluș și toate lucrurile de pe birou. Apoi, după câteva ture de alergat prin cameră, cade lat pe fotoliul-balansoar. Pe ăla pe care visez ca într-o zi să adormim amândouă.

M-am închis de aici de aseară și mai ies doar când mai bate cineva la ușă pentru că vrea să-mi ureze ceva de bine. M-am îmbrăcat frumos și mă uit pe geamul mare care dă spre turnul bisericii. Vorbesc cu tine și cu Dumnezeu și-mi vine să o spun pe aia cu „am mai îmbătrânit cu un an”, doar că eu oricum mi-am dat seama de ceva vreme că sufletul meu e mai bătrân decât alte suflete de vârsta mea. Că eu simt altfel greutatea lumii, că eu mă bucur altfel de zâmbetele oamenilor dragi și că iubirea mea e altfel.

E un suflet care oftează des. Are un oftat pentru orice. Oftează când e fericit. Oftează când a prins prea mult drag de cineva și dă pe-afară.  Oftează când îi e dor. Oftează când îi mulțumește Cerului pentru tot ce are. Oftează când îi e frică.

Și cred că asta îl îmbătrânește atât de tare înainte de vreme: fricile. Că are multe. Îi e frică de ziua în care tot binele lumii va dispărea. Îi e frică de ziua în care n-o să mai existe nicio pereche de ochi blânzi în lume. Îi e frică de ziua în care dragostea o să iasă pe poartă. Și e frică, Ană, cel mai frică, de faptul că tu n-o să stai niciodată în pătuțul în care doarme Serafim cât să-mi umple camera cu parfum de bebeluș.

Îmi sărut „A”-ul de la mâna stângă și parcă te aud. Te aud cum urci scările cu tălpile tale mici, ținând în brațe un buchet mai mare decât tine. Te văd chinuindu-te să urci în pat și să mă trezești cu un pupic plin de ciocolată, pentru că tată-tu te-a lăsat să lingi lingura pe care a folosit-o să amestece crema pentru tort. Te văd nerăbdătoare să ne îmbrăcăm frumos amândouă și să stăm în casă. Te aud, atunci când se aude din boxe muzică din Maramureș, întrebându-mă dacă nu putem asculta și piesa pe care o ascultăm când e ziua ta. Ba cum să nu, Ană! Că pe aia o cânt de-aseară, de cum s-au vărsat zorile.

Și te văd mergând înaintea mea către candelă. Acolo unde stăm când vreau să-i mulțumesc Domnului pentru mâinile tale mici împreunate pentru rugăciune. Să mulțumesc pentru ochii blânzi care se uită la amândouă cu dragoste. Pentru familia care m-a crescut și mi-a dat mereu mai mult decât aș fi meritat. Să mulțumesc pentru Serafim și a lui familie. Și pentru toți oamenii care mi-au zâmbit încurajator măcar o dată în ăștia 23 de ani.

Le mulțumesc îngerilor pentru sacii de cuvinte și inspirație pe care îi lasă la poartă seara. Și le mulțumesc pentru că de la ei, de la bunici, am moștenit sufletul ăsta bătrân care e atât de binecuvântat încât simte totul altfel.