Ai stins lumina

N-aș ști să-Ți zic de care aspect al ei m-am îndrăgostit prima oară. Știu doar că mare parte din iubirea pe care i-o port astăzi există datorită credinței ei. Vai, când o vedeam cu câtă înflăcărare îmi vorbea despre Tine, mă căiam pentru toate momentele în care m-am îndoit vreodată de existența Ta. Te avea cu ea mereu. Nu doar prin rugăciuni spuse cu voce tare înainte de masă, sau în biserici. Nu, ea Te purta în ochi. În cântece învățate de la preotese. În povești spuse copiilor. Te avea pe buze de ficare dată când îi spunea cuiva „ai grijă”. Mi-a luat ceva timp, dar am aflat că acel „ai grijă” nu i se adresa persoanei de la care își lua rămas bun , ci vorbea de fapt cu cel de Sus și îi spunea „ai grijă și de acesta, Doamne!”. Te ținea în palmele ei și-și făcea cruce la fiecare troiță pe lângă care treceam în drumurile noastre. Te avea sub unghii și Îi lăsai urme atunci când scria de mână, în fiecare an, Prohodul Domnului.

Și Doamne, nu știu ce vorbeați voi doi în Vinerea Mare. Nu știu câte lacrimi vărsai Tu în brațele ei și nici nu cred că vreau să știu, dar ea părea să-și plângă în acele seri toate lacrimile pe care i le-ai dat în viață. Nu voia să spună nimănui ce vorbeați voi și rămânea tăcută până a doua zi dimineață. A doua zi, întunecată încă de durere, te saluta făcându-și cruce și se pregătea de sărbătoare. Știu, Doamne, că sunt mii de suflete mai curate decât ale ei, așa cum știe și ea...dar pentru mine, lacrimile alea care curgeau de cum se aprindea Lumina din Cer aveau darul să-mi spele sufletul de orice rău.

Nu știu de când nu v-ați mai întâlnit. Habar n-am ce v-ați spus ultima oară...și nici nu vreau să știu cu ce Te-a supărat atât de tare. V-ați întors spatele. Dar refuz să cred că tu nu mai arunci așa, din când, un colț de ochi spre partea ei.

Ai stins lumina în lume, Doamne! Și nu toți își amintesc de candela aia mică pe care fiecare bunicuță o ținea aprinsă peste noapte în casă, semn că Tu ești acolo să-i veghezi. Semn că n-ai plecat. Și n-ai plecat. Stai pe lângă întrerupător și te uiți la noi. Și te miri, că nu învățăm nimic. Că ne-ai spus să ne oprim puțin, că ăsta e momentul să ne gândim nițel la sufletele noastre și să le îmblânzim. Dar noi nu, noi fugim în continuare, noi încă înotăm în îndoieli, noi încă bem un pahar de ură și invidie dimineața pe lângă cafea. Noi tot fugim fără destinație și urlăm la tine să faci iar lumină.

Ai stins lumina și din ochii ei, Doamne. Nu pe toată, ce-i drept. Mai văd un mic licăr. Îl văd din când în când, atunci când mai trece pe lângă raftul cu rugăciuni. Sau când îi spune cuiva cu care vorbește: „ai grijă”. Și ce mă înspăimântă, e că licărul ăsta se micșorează atunci când rostește cuvintele. Nici nu se mai uită spre cer când le spune. Voi chiar nu mai vorbiți deloc?

Mi-e frică. Fără Tine de-a dreapta ei, mi-e frică. Ai stins lumina în lume, Doamne, iar ea se împrietenește cu întunericul. Ce mă linișteșe e că simte dorul. Și știu că dorul e plămădit de tine. Dar o doare mai mult ca niciodată. Dorul nu mai are alinare. Și nu-l mai suportă. Oare de asta nu mai vorbiți? Că ai scufundat-o în dor și Tu știi că n-a învățat niciodată cum să înoate?

Și n-o scoate din Oceanul Dor nimic. Nici pricescne auzite prin bisericuțe. Nici ochi de părinți întrebători și îngrijorați din apelurile video. E un robot când vorbește „Da, suntem bine. Am mâncat puțin din aia și din aia. Eu am citit, el și-a făcut de lucru prin casă. Voi? Stați în casă, da? Provizii aveți? Nu, încă n-am vorbit cu el. Bine, hai că vorbim. Mamă, poate încerc să fac mâine x mâncare și te sun să-mi explici. V-am pupat! Aveți grijă!”. Și apasă butonul roșu. Nu plânge, ci doar privește în gol. Nici lacrimi nu-i mai dai?! De fapt, când ești la fundul oceanului, lacrimile nu se mai deosebesc de apă. Nu vorbește cu frate-su. Îl salută și îi zice că are de făcut nu știu ce prin casă, apoi mă lasă pe mine să pălăvrăgesc cu el. Iar el știe, lasă capul în jos, își ridică sufletul de pe podea și începe să povestească despre una, alta. Uneori, în momentele astea, o văd că se uită la candela pe care nu uit să o aprind seara și ceva îi zice focului. Aud trei nume de bunici și atunci aprinzi în mine lumina.

Totuși, Tu, înainte să-i întorci spatele și s-o lași să se înnece, i-ai aruncat un colac de salvare. E o inimă de mămică și un suflet de copil-înger, iar la capătul frânghiei ai pus un clopoțel din care se aude o bătaie de inimă mică-mică. I-ai zis să se agațe de asta, nu, Doamne? Că dacă nu se poate întâlni cu Tine în casa lor, măcar în vocea lor să Te găsească.  Și o văd cum se agață de frânghie. Da! Da...și îi dă drumul iar, căci dorul o trage de picior și-i zice că: „nu știi exact când o să-i ții în brațe.”

Of, Doamne, ai stins lumina în lume. Așa cum și noi, demult, te-am stins pe Tine, Lumina Lumii! Dar tu ai ars din nou pentru noi și ne-ai fost mereu călăuză. Cum oare, să ne mai mirăm că te-ai hotărât să suflii peste pământ? Cu ce drept oare îți reproșăm că vrei să ne arăți cum e să fii părăsit și să ne arăți cum e de fapt dorul?

Of, Doamne, ai stins lumina-n lume. Dar ne-ai lăsat candele din care ne vorbesc cei pierduți și ne trimiți și Tu o șoaptă. Eu mă duc să o aprind pe-a noastră...oare nu vrei să transformi șoapta aia într-un urlet? Ca să Te audă. Să-Ți audă acel „Mi-e dor de tine!” disperat și să-i amintești că pentru dor există alinare.