Mă țin strâns

  Am plâns. Atâtea seri. În biserici goale, în camere pline de oameni, deasupra unor foi albe care așteptau să devină pline de cuvinte.  Mi-am plâns atât de mult singurătatea...până când am învățat să trăiesc cu ea și să mă bucur de ea. Am ajuns la căpătul izvorului de lacrimi și acolo am făcut pace cu Dumnezeu, din punctul ăsta de vedere. I-am mulțumit pentru fetița asta pe nume Singurătate, pentru că sigur a trimis-o El cu un motiv. Și am plecat mai departe. Amândouă. Și-am ținut-o strâns.

Am ținut-o strâns de mână de fiecare dată când a trebuit să mă ridic din noroi și să mă scutur de el. Am ținut-o strâns cât am înfundat locul din care curgea mereu, fără motiv, apa sărată. Am ținut-o strâns cât am construit căsuța din Pădure. Am ținut-o strâns chiar și atunci când am cunoscut haiduci care-mi aduceau lemne pentru foc.  Am ținut-o strâns când a a început să-mi fie frică de tot ce mă înconjoară și am construit cel mai înalt zid.

Îi mai dădeam drumul când fugeam în camera în care mi-am ascuns visul pe care nici măcar singurătatea nu a avut îndeajuns de multă putere să-l ucidă.

Cu timpul, devine greu. Când te-ai învățat cu ea, e greu să-i mai deschizi și lumii ușile. După ce te-ai ridicat singură de atâtea ori, ți-e greu să mai crezi că există o mână care e întinsă doar ca să te ajute.  După ce ți-ai stricat atâtea mâneci din cauza lacrimilor, ți-e greu să accepți că este, undeva în lume, un umăr care așteaptă să fie udat de toate grjile tale.

Mă înșelasem când am crezut că un singur dop poate să oprească lacrimi care vor să fie vărsate. Așa că, într-o seară, izvorul a explodat și a inundat curtea. Și am început să simt toate grijile pământului cum mă strâng de gât. Am început să simt cum toate dorurile lumii mă pun la podea. Dar înainte de cădere, bătuse cineva la ușă, așa că-mi adunasem stropul de putere pe care-l mai aveam și am deschis. Îi văzusem doar două secunde ochii,  dar destul încât să simt că, dacă mă prăbușesc în momentul ăla, nu mă voi mai ridica singură.

Aș fi vrut, atunci când am văzut cât de ușor e să te ridici de la pământ atunci când te ții strâns de cineva, să țip la el. Să-i cer socoteală pentru toate dățile în care a trebuit să-mi adun bucățile din mine și să mă reconstruiesc...singură. Dar n-am putut, căci mi-am dat seama, din felul în care mâna lui își făcuse un „acasă” din pieptul meu, că și el mi-ar fi cerut răspunsuri la aceleași întrebări.

Mă agățasem, la ceva vreme după ce l-am cunoscut, de pieptul lui Dumnezeu și-l întrebasem, mai dojenitor, pentru că oamenii nu au învățat nici azi cum să-I vorbească prietenos, de ce abia acum. Îmi trimisese răspunsurile în forma unor lacrimi. 
„Pentru că altfel n-ați fi devenit mâinile blânde care vă țineți atât de strâns astăzi.”