Destulă

Nu știu de ce ți-am dat voie să-mi intri în lume. Nu știu pe ce dealuri oi fi umblat și cu ce flori mi-erau ocupate mâinile de am uitat să-mi încui poarta în ziua aia.  Dar tu ai observat-o. Mi-ai observat și sufletul amețit care zăbovea prea mult lângă ea și ai vrut să vezi ce era prin curte. Că așa ești tu de fel, curios. Și te uiți peste tot, numai pe unde calci nu. Nici că ți-ar păsa, că pe tine te-a învățat viața că nu există piedici în fața ta. De asta ai călcat pe sufletul meu atunci când și-a întins piciorul ca să te împiedice să intri.

Nu mi-am dat seama atunci că sufletul meu era o simplă frunză lipită de talpa ta și te-am primit cu brațele deschise. La propriu. Pentru că, Doamne, cât de bine mă potriveam în brațele tale. Și te-am primit cu mâna întinsă, pentru că degetul tău mare știa cântecul preferat al degetului meu: ăla de-l face să se plimbe de la stânga la dreapta. Te-am primit cu fruntea curată, pentru ca a ta să se poată odihni peste ea.

Nici măcar după ce mi-am pus ochelarii pe ochi nu am putut să văd clar ce avea să vină.

Ai plecat repede. Iar eu am rămas în urma ta cu mâna întinsă pentru o ultimă mângâiere. Apoi am dus-o la tâmple încercând să-mi dau seama ce se întâmplase. Ținând privirea doar în pământ, observasem un suflet plat. Hmmm, bine că te-ai șters pe picioare la ieșire, dar la intrare nu te-a dus capul! Dacă n-aș fi fost o gazdă de treabă, te-aș fi rugat să te descalți de la început, să-ți lași năravul în prag și să-mi fii bun.

Uneori am impresia că te-am visat. A fost atât de scurt totul încât m-am gândit de multe ori că nici măcar nu ai fost real. Că trăiesc atât de mult în imaginația mea încât am început să nu o mai pot deosebi de realitate. Apoi simt o înțepătură în piept când îți văd numele pe undeva și-mi amintesc că ai fost un om căruia îi era sete de o durere naivă. A fost bună? Ți s-a potolit setea? Lacrimile ei ți-au rehidratat buzele ce păreau că duc dorul altora?

Și ce naivă! De fapt nu, hai să nu ne mai ascundem după deget. Ce fraieră! Că am rămas cu mâna pe tâmple, în primul rând. Că am rămas cu lacrimi și întrebări. Că am rămas cu mâna întinsă, în loc să o vântur în aer ca o prințesă. În loc să-ți spun la revedere în timp ce încuiam poarta și mai puneam zece lacăte la ea.

M-ai făcut să petrec mai mult timp în fața oglinzii, ca să încerc să-mi dau seama ce naiba e în neregulă acolo de ți-ai întors spatele ca și când nu m-ai fi văzut deloc. M-ai făcut să mă îndoiesc de mine! De tot ce sunt ca om. M-ai făcut să cred că tot ce-am construit în mine și tot efortul meu de a fi liniște într-o lume plină de haos sunt numai prostii. M-ai făcut să cred că toate lucrurile în care credeam nu însemnau nimic. Să cred că nu e suficient să mă am doar pe mine. M-ai făcut să mă îndoiesc de mine! Și pentru asta nu am să te iert niciodată. Stai. Ce-am zis? Pardon: pentru asta nu o să mă iert niciodată!

Noroc că Dumnezeu trimite un val de apă rece și albastră peste mine exact în momentele în care am nevoie să mă trezesc. Așa mi-am amintit...

Că mi-s destulă! Că oglinda aia trebuie privită doar ca să verific să nu mi fi rămas nițică ciocolată pe la gură și ca să ies pe ușă după ce am primit un zâmbet din partea cealaltă a sticlei. 

Că mi-s destulă! Și când totul se destramă sub picioarele mele să mă țin strâns doar de mine!
Că mi-s destulă! Și că, Doamne, câtă nevoie e de clipe de liniște în lumea asta! 

Că mi-s destulă! Și toate ideile învechite în care cred mă fac omul de care sunt mândri ai mei!
Că mi-s destulă! Și că poate ar fi cazul să fiu mai indulgentă cu mine.

Mi-s destulă!