Un val și-un mal

Foto: pinterest.com

La mijlocul unui val, se întâlniră, într-o seară, două doruri închise bine în două sticle asemănătoare. Asemănătoare erau și dorurile, scrise pe două foi pătate pe alocuri, umplute cu două scrisuri care păreau tremurate. Ciocnindu-se, dorurile s-au uitat încruntate și s-au întrebat unul pe celălalt: „Da' tu al cui ești? Și cu ce treabă pe aici?”. S-au tot legănat pe apă până când și-a spus fiecare povestea vieții...

„Am ajuns la mare, unde nu am venit niciodată amândoi, pentru că am preferat să te duc mereu în locul tău preferat, acolo unde se agață harta în cui. M-am gândit că de-oi veni aici, m-aș simți atât de liber, încât aș ajunge la concluzia că-i mai bine fără tine. Dar nu-i mai bine, e mai rău...că în loc să mă las îmbrățișat de valuri, mi-am amintit că tu nu știi să înoți și mi te vedeam intrând timidă cu tălpile în apă. Mă uit acum la soarele care se pregătește să intre cu totul în apă și mă îngrozesc. Mi-e ciudă că nu știu să înot într-atât de bine încât să ajung la el și să-l țin cu toată forța pe cer, o eternitate. De ce, m-ai întreba tu, apărându-ți liniile alea mici în frunte, cum se întâmplă mereu când nu înțelegi ceva. Pentru că, așa cum știi deja, apusul e momentul meu preferat al zilei...când te-am sărutat prima oară, văzusem în ochii tăi câteva zeci de apusuri, unul după celălalt, iar într-unul din ele am văzut cum o să te cer de soție, la prima noastră întâlnire cu marea. Mi-e atât de dor de tine încât mă tot întreb unde o să găsesc un vrăjitor, ca să ne transforme în val și mal, căci așa-ți voi mai simți tălpile câteva secunde, tălpile alea mereu înghețate, pe care te încăpățânai să le porți mereu goale și pe care le încălțam cu papuci de casă atunci când strănutai. Să știi că nu mai arăt ca înainte, că nu mai sunt întreg, căci îmi lipsește o mână, cea pe care o țineai mereu strâns când ceva era înfricoșător într-o carte; îmi lipsește fruntea pe care o mângâiai blând când aveam febră, iar buzele...nu mai știu ce-s alea de când nu mai zâmbesc și de când nu le mai simt pe ale tale. Nu mai știu ce haine să iau pe mine, mereu când deschid dulapul ocolesc vreo zece hanorace, pentru că aștept mereu să apari din baie și să zici „nu, că pe ăla l-aș lua eu azi...dacă mă laaaaași” și să începi să fluturi din gene. Și că tot veni vorba de haine, mi se face rău în ultima vreme când văd pe cineva îmbrăcat în geacă de piele, pentru că doar ție își stă bine într-una. Mi se părea că atunci când îți îmbrăcai geaca de piele nu mai erai doar stăpâna inimii mele, ci cuceriseși întreaga lume și eu eram al naibii de norocos să stau lângă tine în timp ce sărbătoreai victoria. Inima mea...inima mea are impresia că ești fiecare șatenă cu bucle pe care o vede și bate prea tare atunci când observă că cineva n-o lasă pe fată în pace și pumnii mi se strâng, apoi o văd, și-mi dau seama că nu mai am pe al cui umăr să-mi așez pumnul descleștat.

Eu rămân totuși aici, în apă, până o să se sature de mine și o să mă facă unul de-al ei, un val, și-o să mă rog să treci cândva pe la mare, ca să-ți mai sărut măcar o dată tălpile prea reci pentru căldura verii...”

„Am venit la mare, acolo unde nu ai vrut să vii niciodată cu mine, pentru că voiai să mă duci neapărat acolo unde mă simt cel mai bine și deși ziceam că stăm mai puțin la verde, ca să mergem două zile și la albastru, ție îți dispărea mereu, în mod miraculos, bagajul pentru mare. Nu știu de ce am venit aici, am venit cumva împreună, pentru că ți-ai făcut ditamai casa în inima mea și nu am ce face decât să te iau cu mine peste tot. Sau poate că am venit pentru că speram că ai fugit și tu aici, așa cum fugeai de fiecare dată când te speria prea tare vreo ceartă de-a noastră. Am venit sperând să simt sub tălpile mele veșnic reci, fierbințeala tălpilor tale, care lăsau la fiecare pas amprenta greutății pe care o duceai mereu în spinare. Mă uit la soare cum începe să caște și mi-e ciudă că nu am avut curaj niciodată să te las să mă înveți să înot, căci poate acum aș putea să înec soarele mai repede. Vreau să-l înec acum, căci îmi amintește de cum, atunci când m-ai tras de mână mai aproape de tine pentru prima oară, am văzut în ochii tăi câteva zeci de apusuri de-astea perfecte în care îmi așezam capul pe umărul tău exact când luna și soarele se sărutau în timp ce el intra în val și ea ieșea de-acolo. Și mai vreau, înainte să-l bag cu totul în apă, să-l întreb cum aș putea face astfel încât să ne transformăm noi doi în mal și val, ca să-ți mai simt o dată buzele pe tălpile mele mici, așa cum le simțeam de fiecare dată când ți le așezam pe spate, ca să te necăjesc. Nu mai sunt întreagă: îmi lipsește o mână, aia care te ținea strâns când nu-mi plăcea ce întorsătura lua vreo poveste, îmi lipsește fruntea pe care o atingeai de fiecare dată când îmi apăreau liniile alea mici, iar buzele...nici să vorbească nu mai știu, n-au niciun rost de când nu mai au un piept pe care să-l sărute, ca atunci când te enervai și voiam să-ți calmez inima. Acum nu are cine s-o calmeze nici pe-a mea, deși ar avea nevoie, mai ales când cineva mă deranjează și nu mai apare nimeni din spatele meu care să-și așeze mâna pe umărul meu, iar pe indivizi să-i facă să dispară doar cu o privire. Nu mai port geaca de piele, căci ziceai că aia îi atrage spre mine, dar nu de asta n-o mai port. Nu mai pot s-o iau pe mine pentru că e haina care ți-a păstrat cel mai bine parfumul, căci mă îmbrățișai cel mai strâns atunci când o purtam...

Eu rămân aici, pe nisip, până o să se sature de mine și o să mă înghită, iar în momentul în care o să devin mal, o să mă rog să te hotărăști să vii pe la mare și să simți bucățica de nisip care e mai rece decât ar fi normal pentru căldura verii...”

Cele două doruri și-au zâmbit și și-au continuat drumul, fiecare în direcția din care a venit celălalt. Au plutit până când unul a ajuns puțin mai încolo, pe un val micuț și celălalt, puțin mai încolo, pe mal...