Umbrele și marea

 

Foto: weheartit.com

Las aici piesa care m-a inspirat: Shadows

M-ai luat de mână într-o zi și am fugit spre o plajă goală. Mi-ai instalat un cort și am început să fim mai fericiți ca niciodată. Undeva, în depărtare, puteam vedea un vârf de munte. Mi-ai zâmbit când ai simțit cum mi se umple inima de liniște la vederea lui. Așa poți fi la marea ta iubită, dar fără să te simți vinovată că îți trădezi casa, muntele, ai spus. Țin minte că m-am întrebat atunci cam câtă iubire încape într-un om, înainte să explodeze. Eram prințesa și tu cavalerul care mă salvase din fortăreață. Îmi dăduseși libertatea la care visasem atâta vreme: alergam cu tălpile goale prin nisip; zâmbeam de fiecare dată când intram în apă, pentru că îmi gâdila degetele; râdeai cu poftă când te prefăceai că vii să mă arunci în apă și vedeai cu câtă groază te priveam; făceam focuri mari în jurul cărora tu cântai, iar eu nu-mi lăsam ochii să clipească, pentru că nu voiam să pierd ceva din frumusețea ta.

Într-o seară, pe când tu te odihneai în cort, iar eu stăteam pe un cearceaf și scriam, văzusem deasupra umbrei mele, alte câteva pe care nu le recunoșteam. Te-am strigat înspăimântată, căci libertatea asta a noastră mă făcuse să uit că nu suntem chiar doar noi doi pe lume. Am râs cu toții când am făcut cunoștință, căci erau și ei doar niște oameni care căutau libertatea. Tu ai râs mai tare, eu mai înfundat. Nu știu de ce începusem să te privesc nedumerită, parcă simțeam ceva schimbat în râsul tău. Avusesem atunci o viziune în care lumea noastră se dărâma, dar n-am băgat-o în seamă și am dat vina  pe ora târzie. Începusem să trăim toți acolo, fiecare cu libertatea lui, împărțind doar cântecele. Dar n-au stat mult, ci, după câteva zile, și-au luat corturile în spate și s-au dus în direcția muntelui spre care priveam în fiecare dimineață. Tu ai stat mult timp privind cum umbrele alea devin doar un punctuleț în spațiu. Atunci a început să-mi fie frică de faptul că eu nu ți-s suficientă.

Și niciodată nu scap de ce mi-e frică. Mi-ai zis într-o dimineață că te duci puțin în direcția aia, dar să nu-mi fac griji dacă nu te mai văd nici măcar cât un punctuleț, că o să te întorci. Să fac focul mare, ca să găsești drumul mai ușor și să cânt la chitară, ca să te iei după sunet. Să ai răbdare, mi-ai mai spus, m-ai sărutat pe frunte și ai plecat.

Am făcut cel mai mare foc și am rămas fără lemne. Am cântat cât de tare am putut, până ți-am rupt corzile de la chitară și mi-au sângerat degetele. M-am luptat apoi cu niște umbre, când de fapt voiam să mă lupt cu tine, căci m-ai lăsat singură, deși știai că mi-e frică de orice zgomot și de orice mișcare. Apoi m-am împrietenit cu ele, m-au mângâiat și mi-au spus să am totuși răbdare...dar am văzut în ochii lor ce gândeau: că trebuie să-mi  dau vălul jos și să văd că tu nu te mai întorci. Așa că, după ce au plecat și ele, mi-am îndreptat  spatele și am adunat câteva lucruri mai importante, apoi am început să distrug cortul. M-am uitat pentru ultima oară spre vârful muntelui și mi-am închipuit că ești acolo și, dacă strig destul de tare, o să mă auzi: Mă asculți? Nu mai am răbdare! Gata! Nu știu pe unde ai umblat și ce ai găsit pe acolo, dar nu cred că merita să mă lași pe mine în pustie. Puteai să-mi zici! Înțelegeam! Știam, știam că n-o să te mulțumească viața asta prea mult timp. Trebuia să-mi vorbești! Am fi plecat de mână amândoi și ți-aș fi dat drumul când găseai ce pofteai! Atât de laș să fii? Să transformi un „Rămâi cu bine!”, într-un „Ai răbdare!”?. 

Apoi am auzit ceva. 

Doamne, nu știam că ecoul poate să doară...