M-am dus

           Într-o zi, am zis, pentru a nu știu câta oară, că plec. În ziua aia aveam mai mult curaj și am început chiar să și țip. Am reușit să trec de pragul ușii și de data asta chiar simțeam că o închisesem pentru ultima dată. Dar de la prima treaptă coborâtă, am fost însoțită de un râs înfundat, semn că cineva se îndoia de mine și voia să zică: „Ahaaam...ia să vedem câți pași reușești să faci de data asta.”

Nu i-am numărat. Dar, din păcate, n-au fost suficient de mulți încât să mă ducă undeva unde să nu te mai pot auzi. M-ai strigat...nu știu exact ce m-ai spus atunci, dar ai spus-o cu vocea aia pe care o foloseai când mă întrebai, din bucătărie, dacă nu vreau ceva dulce. M-am înmuiat. Am făcut stânga împrejur și am urcat în slow-motion scările alea multe. Mi-ai deschis ușa și am început să ne jucăm iar de-a „Hai că ne înțelegem bine...vrei și lapte la cafea?”. Dar pe tot parcursul jocului, vocea aia sarcastică era lângă mine: „O să te prăbușești, nu-ți dai seama?”. Știam! Îmi vedeam căderea în gol de fiecare dată când zâmbeai și nu era datorită mie. N-aveam să fiu niciodată motivul zâmbetului tău. „Și-atunci ce mai cauți aici???”, urla cineva în mine. „Plec”, îmi ziceam eu...dar eram prea slăbită. Nu mai puteam să mă ridic, să intru în același dans în care eu mă încalț și tu te faci  că nu știi de ce oftez când îmi deschizi ușa. Așa că am așteptat să pleci tu.

Și-ai plecat. Iar de data asta nu te-am mai ținut câteva minute la ușă, ca să audă toți vecinii ce glume avem  noi. Ai luat-o într-o direcție în care nu mai existau poze cu mine, nici cafele tari făcute în diminețile din vacanță, nici cadouri de Crăciun. Ai luat-o într-o direcție în care ai găsit-o pe ea și în care nimic altceva nu a mai contat din momentul ăla.

M-am dus și eu, dar în cealaltă parte. Chinuindu-mă să fac tot mai mulți pași. Certându-mă singură la fiecare pauză pe care o luam ca să arunc o privire în spatele meu. Am apucat-o în direcția aia în care nu mai există filme la care te trezeai când se terminau, în care nu-mi amintesc ce pantaloni purtai mereu prin casă, în care nu mai există o poză cu noi pe perete.

Am reușit să merg mai mult decât m-aș fi așteptat. Am mers într-atât de mult încât vocea aia batjocoritoare a început să devină o șoaptă. N-am mai auzit-o deloc din momentul în care cărările ni s-au intersectat, iar eu ți-am întors spatele și m-am făcut invizibilă.