Destin

Foto: weheartit.com

Într-o zi mă apucasem să ne desenez destinul. Doamne, era atât de frumos și de colorat. Era cea mai bună lucrare a mea. Nu am arătat-o nimănui, totuși. Parcă ceva nu-mi plăcea, mi se părea că ceva lipsea, dar nu mi-am dat seama ce. L-am lăsat acolo, în atelier, apoi am așteptat să bați la ușă și să-l observi. Doar că tu ai uitat la ce etaj stau, cum arată ușa mea....și încet, încet, că exist.

Cu toate astea, o să ți-l descriu, chiar dacă e în zadar și eu vorbesc singură acum. Eram noi doi și o dragoste cuminte. O dragoste în care ne împărțeam cu grijă zilele în care mâncam la ai mei sau la ai tăi, în  care aveai glume interioare cu tata și în care mama ta mă învăța cum să fac prăjiturile tale preferate. În care duminicile călduroase erau cu vizite la zoo și înghețată multă.  În care jucam piatră, foarfecă și hârtie pentru cine se duce jos la magazin să cumpere ciocolată - făceam aceleași lucru și iarna, pentru cine curăța gheața de pe parbriz. O dragoste cuminte, cu parfum de cafea și de vin vărsat pe podea, în serile în care se aduna lumea la noi să jucăm ceva.

Acolo, pe perete, stătea un destin în care aveam oameni frumoși ce ne erau alături în fiecare nebunie. Și eram admirați pentru cât de tare ne strângeam de mână atunci când intram într-o încăpere.  Un destin în care mă lua cineva de-o parte ca să-mi povestească ce a pățit, iar tu mă priveai atent din cealaltă parte a mesei, făcându-mi cu ochiul din când în când. În care țineai un toast pentru mine atunci când beai mai mult, iar eu îmi deschideam notițele, ca să scriu despre tine a mia oară.

Un tablou cu toate culorile din lume, în care nu ne certam des, dar atunci când se întâmpla, nu ne plăcea deloc. Erau certuri care se terminau cu uși trântite, în care eu strigam să nu te mai întorci...dar nu mă ascultai niciodată, pentru că știai cât de mult urăsc să dorm singură. Certuri în care îți aruncai telefonul pe jos și ți se crăpa folia, iar atunci trânteam eu ușa. Oricare dintre noi ieșea pe ușă, niciodată nu ne întorceam cu mâna goală. Eu îți aduceam o folie nouă, iar tu vedeai tot timpul o chestiuță de care erai sigur că-mi va plăcea.

Un destin în care îmi trăgeai bine căciula pe cap atunci când mergeam la meciuri de hockey; în care te susțineam cu strigăte și aplauze atunci când jucai Fifa; în care mergeam pe munți și băteai mereu din picioare, pentru că știai cât de mult urăsc șerpii; în care ne hotăram unde plecăm în vacanță doar cu vreo două zile înainte. Un destin în care tu erai Făt-Frumos și eu Elena Cosânzeana. Dar basmele nu există. Făt-Frumos nu știe unde și-a pus papucii, așa că a umblat puțin desculț și s-a oprit acolo unde s-a simțit bine. Iar Cosânzeana nu are puteri magice, ca să trezească tabloul la viață.

Asta era problema cu pictura! Că eu de fapt nu desenasem destinul nostru, ci al altcuiva. Poate al vostru, doi îndrăgostiți din prezent...sau poate al meu, o îndrăgostită din viitor, alături de un om al ei.