Cu bine, 2018

Foto: weheartit.com

Îmi construisem niște ziduri în jurul curții, la începutul anului. Nu le-am făcut mari, cu gândul că poate-poate cuiva îi va atrage atenția ceva din curtea mea și se va hotărî să treacă peste ele. Și așa a fost. A sărit un om, a sărit al doilea, al treilea....și când am început să cred că am o grădină destul de faină, m-am hotărât să dobor zidurile alea mici. Au început să apară la poartă tot felul de oameni și toți mi-erau dragi. Fiecare avea locul lui în curte. Fiecare avea povestea lui. În fiecare seară ne împleteam poveștile și cream tot felul de amintiri. Dar n-a durat mult visul ăsta...

Într-o seară se luase curentul și, fiind nevoiți să umble cu o lumânare, atenți la fiecare pas, parcă fiecare dintre ei găsea câte ceva defect în curticică. Mi-au căzut toți pe gânduri și se lăsase cea mai mare liniște...cea mai urâtă liniște. Tot tiptil, cu lumânări în mână, s-au îndreptat, pe rând, spre poartă. Am rămas cu puțini oameni...prea puțini. Îi aud umblând prin casă și mă rog, la fiecare pas pe care-l recunosc, să nu fie unul care se îndreaptă spre poartă.

Pfuu...câte se pot schimba într-un an. Câtă lumină e la începutul lui, câte planuri și vise împlinite ții în pumni, strâns, ca nu cumva să scape....iar la sfârșitul lui se sting toate lămpile din lume și când deschizi, în sfârșit, pumnii, realizezi că în tot timpul ăsta au fost goi. Încerc să trag de mine și să mă apuc să fac ordine prin ogradă, să strâng ce au lăsat ceilalți, fiind curioasă ce lecții n-au avut chef să ia cu ei...dar, n-am găsit nimic. Doar doruri. Atâtea doruri care dor. Doruri murdare, căci s-a pus noroi pe ele și n-am reușit să le curăț cu lacrimi. Le-am așezat pe toate în rucsac și le port în spate. Am fost, o scurtă perioadă, fata cu îmbrățișări, căci îmi plăcea să întâmpin fiecare oaspete cu o îmbrățișare...dar, a venit timpul să mă îmbrac iar în hainele Fetei Dorului. Pe cine-oi fi încercat să păcălesc? Asta am fost dintotdeauna. La asta m-am priceput cel mai bine: să iau doruri în brațe, să le curăț și să le adorm cu povești de noapte-bună, să le mai trimit prin lume când le simt prea grele, apoi să le aștept la portiță.

Unde s-or fi dus cu toții, n-aș ști să vă spun, sper doar că pumnii lor sunt plini de vise,  de iubiri împlinite, de planuri mărețe, și nu de ciment, pentru că s-au apucat de construit ziduri mult prea înalte.

Mi-e mai întuneric și mai frig ca niciodată, recunosc. Și nici putere să aprind un felinar, cât de mic, nu mai am. Aud uneori pași în spatele meu și mi-e puțin mai cald, sau mai zăresc din când o luminiță lângă mine, cât să văd ce dor iau în brațe. Și-mi aduc aminte că mai sunt câțiva care se plimbă prin casă. Dar nu știu ce să le zic ca să-i conving să rămână pe vecie. Nici ce să fac. Forță n-am ca să mă lupt cu ei și să ies învingătoare. Așa că, pe când reconstruiam zidurile alea de la început și le făceam mai mari decât cel mai înalt om care a intrat vreodată în casă, m-am hotărât să pun și niște ferestre, semn că oricine era, totuși, liber să plece, dacă simțea nevoia. N-avea rost să încerc să mă împotrivesc, pentru că m-am convins că nu știu să am grijă de oameni, ci doar de amintiri.

Cu toate astea, îi rog să mai stea. Te rog să nu pleci, cel care ai grijă mereu să nu uit că e ceva bun în mine și care-mi mai amintești, la ora 00:00, că cel mai mult contează cei care rămân. Te rog să nu pleci, cel care-mi citești poveștile înaintea tuturor și mai verifici din când în când dacă am febră, la propriu și la figurat. Te rog să nu pleci, cea care mi-ai dat cel mai frumos titlu din lume, fără să stai prea mult pe gânduri... „mătușă” ăsta, mă vindecă de orice singurătate. Vă rog să nu plecați, fete în galben, care vă mai amintiți să mă verificați. Te rog să nu pleci, fată în halat, care mă mai scuturi din când în când de izolare și mă trântești pe jos ca să-mi aduc aminte că trăiesc. Te rog să nu pleci, cea care mă faci să zâmbesc de cum începi să vorbești ca un copil și-mi aduci mereu ciocolată. Nici tu să nu pleci, te rog, cea care m-ai învățat că dansul e cel mai bun medicament, chiar dacă nu pot ține pasul întotdeauna.  Să nu pleci, bruneta mea cu Netflix, cea care mi-ai ascultat atâtea prostii și tot m-ai mai primit în casă. Nu pleca, blonda mea, care mă trezești cu două palme peste cap, atunci când încep să pun pe altcineva înaintea mea. Nu pleca nici tu, cel care știi mereu de ce îți scriu și mă asiguri că nu m-ai uitat, că tocmai căutai o pauză în care să ne vedem, cel care-mi zici, mai indirect, un „Ho, că vin!”. Să nu pleci, tu, cea care mă suni cu noaptea-n cap să mă întrebi dacă nu știu cum se numește o piesă pe care o ascultam prin liceu. Și nici tu să nu faci un pas afară din grădină, omul meu cu suflet albastru! Să stai, cea care e cea mai bună parteneră când vine vorba de bârfă, chiar dacă vorbim mai rar, pentru că cineva nu răspunde la telefon. Rămâi aici, cât mai mult, te rog, haiducule, cel care știi cât de mult mă calmează să vorbesc întruna, sub clar de lună. Nici tu să nu te miști, copil ce ți-ai dat haina de pe tine, la propriu, când aveam nevoie. Și dacă plecați...să mai veniți în vizită, măcar de Crăciun, să colindați.  Începe să miroasă a prăjituri și-mi aduc aminte că sunt trei persoane care n-or să plece niciodată, indiferent de câte supărări le-aș băga în cameră: familia, oamenii care se dau peste cap doar ca să mă știe fericită. Am cel mai tare frate, care are dureri de cap din cauza mofturilor mele și, cu toate astea, găsește motive să se laude cu mine. Iar la gândul ăsta începe să-mi fie mai bine.

Nu știu câte doruri o să adun în următorul an, ori cât de grele vor fi. Dar știe cineva ce-l așteaptă? Și nici la ce să sper nu știu. Îmi deschid brațele și pentru ultima oară, cel puțin pe anul ăsta, sunt fata cu îmbrățișări și îmi strâng în brațe soarta. Totuși, găsesc niște speranță...pentru cei plecați și pentru cei rămași. Speranță că soarta lor e tare luminată, bogată și colorată.

Partea bună e că din doruri se nasc cele mai frumoase cuvinte și povești!

La mulți ani!

Iar

Foto: weheartit.com

Iar e trecut cu mult de miezul nopții. M-am așezat lângă fereastra din bucătărie. Aia în fața căreia îi plăcea ei să-și piardă diminețile de iarnă. Aia din cauza căreia mă lăsa să vorbesc singur cât timp făceam ceaiul de ghimbir, pentru că era mult prea fascinată de spectacolul cerului. Iar se apropie Crăciunul și nu pot să nu mă gândesc la ce discuții aveam anul trecut pe timpul ăsta. Oare mai ține minte toate plimbările prin zăpadă, pe care le programaserăm în viitor, sau cum ar fi arătat după-amiezile în care ne-am fi întors veseli de la  muncă, pentru că urma să ne revedem? Oare o bântuie și pe ea numele pe care urma să i-l punem, cândva, fetiței noastre? „Normal că ține minte, zăpăcitule! Ea și le-a tatuat pe toate, pe suflet, nu le-a aruncat într-un colț al camerei, amintindu-și de ele prea târziu!”, striga cineva în mine. Și urăsc că vocea asta are dreptate și e atât de zgomotoasă. Cum e în fiecare seară. Și luna asta e prea luminoasă. „Stinge-te!”, îmi venea să-i urlu, dar știam că o face intenționat, căci voia să-mi ardă privirea și să-mi imprime în ea, pe vecie, imaginea celei care părea venită dintr-o altă lume când se oprea în mijlocul drumului, ca să poarte un dialog cu cea de sus. E trecut cu mult de miezul nopții și mă urmăresc priviri și strângeri de mână. Iar!

Iar stau la fereastră și mă gândesc la cum o să fie sărbătorile astea pentru ea. O să râdă oare prea tare, încercând să ascundă plânsul dinlăuntrul ei? Sunt sigur că n-are nici anul ăsta așteptări de la oameni și s-a apucat să-și facă tot felul de cadouri, singură. Oare și-a umplut încă un raft din bibliotecă sau și-o fi luat o grămadă de haine pe care n-o să le poarte? Poate că totuși s-a hotărât, în sfârșit, să-și schimbe toate decorațiunile vechi și să-și înceapă propriile tradiții, pe care să le impună, în viitor, rudelor, așa cum tot visa. O să meargă sigur la colindat, chiar dacă nu știe cu cine. Poate o să-și pună părinții pe drumuri, doar ca să fie gălăgie și să nu aibă timp să se gândească că, în urmă cu un an, am colindat-o eu și de-acolo am plecat să ne creăm cel mai fain Crăciun - ăla în care reușisem să-i vedem pe toți prietenii noștri dragi și să le dăm astfel de veste că le suntem din cale-afară de recunoscători. „Lumina ta!”, încep eu să mă zgâiesc către Lună... „Vrei să-mi amintească de lumina ei, nu? Ți-a ieșit! Normal că o văd și în momentul ăsta cum se chinuia să așeze instalația în pom, dar s-a împotmolit și a ajuns ea să fie luminată. Acum, stinge-te! Așa cum se stingea și instalația aia, dimineața...!”. Încep să fiu un lup care-i cântă Lunii. Iar!

Iar e trecut cu mult de miezul nopții și încep să mă joc cu pandantivul de la brățară. Am găsit-o la scurt timp după ce ea și-a luat rucsacul în spate și a plecat. Inima începuse să-mi bată mult prea tare atunci când o zărisem într-un coșuleț, până și vânzătorul se speriase când i-am întins banii cu mâna tremurândă. De-atunci, mă joc întruna cu ea. Exact așa cum se juca și ea cu pandantivul brățării de la mâna stângă, în fiecare moment al zilei. E o simplă literă. E atât de vie, încă, imaginea cu mine, care o privesc întrebător, în timp ce ea e atât de senină, de fericită și de mândră. „De la ce vine? Că nu e inițiala niciunuia?!”, o întrebasem, fiind încă somnoros în dimineața aia. „Haaai, imposibil să nu-ți dai seama!”, îmi răspunsese entuziasmată. Dar, când a văzut că nu pricepeam, m-a pus să închid ochii, să-mi imaginez o casă cu grădină mică, cu un un cărucior pe prispă și în el să văd o mogâldeață cu părul cârlionți. Visul ăsta mă trezise de-a binelea. Doamne, cu cât drag o priveam de fiecare dată când lumea îi privea brățara întrebător și ea începea să-i spună povestea. De asta mă joc cu litera asta...iAr!

Iar ne certăm, Lună! Că nici nu vrei să te stingi, nici nu vrei să-mi luminezi drumul spre ea. Ahhhh...ce te-aș strânge în palmă și te-aș ține acolo până când mi-ai spune că ea a găsit iertarea! Dar, iar n-am putere. Și tu tot crezi că nu merit nimic. Nici măcar să-i aprinzi puțin felinarul bătrânului Ene, care mi-a uitat adresa. Iar!

Scrisoare de 1 decembrie

Dragă nepoțel,

e ziua României. E ziua țării noastre, asta mică și murdară. Cred că în momentul ăsta, dacă ar fi ca țara să se transforme într-un om, ar fi o fetiță rătăcită, cu hainele pline de noroi și rupte pe-alocuri. Și s-ar tot împiedica, căci n-ar mai vedea nimic din cauza lacrimilor, iar oamenii n-ar observa-o, pentru că oamenii mari sunt prea ocupați cu numai ei știu ce. Merge mai departe mitica, încercând să-și țină spatele drept, să meargă ținându-și capul sus, că poate-poate îi recunoaște cineva ochii și o ia de mână. Trece pe lângă o bisericuță în drumul ei și-și spune în gând o rugăciune scurtă - exact așa cum știu că or să te învețe părinții tăi. Și merge mai departe, chinuindu-se să nu bage în seamă îndoiala care începe să-i apară în suflet, nici frigul, nici tristețea...nici singurătatea...

Merge din ce în ce mai încet și începe să i se pară că cineva îi șoptește numele. Și chiar dacă e aproape sigură că totul e în capul ei, urmărește sunetul. Ajunge în curtea unei școli, unde câțiva copii se țin de mână și cântă ceva frumos...ceva ce-i cânta mama ei când frământa aluatul pentru pâine.  Ajunsese fără să-și dea seama în hora aia frumoasă, iar acolo o recunoscuseră doi copilași. Au îmbrățișat-o cu drag, nepăsându-le că hainele îi sunt pline de pete de noroi, ori că aproape nu mai avea voce. Apoi au venit câteva mândre și câțiva flăcăi mai mari, care au strâns-o tare la pieptul lor, căci le fusese foarte dor de ea. Au luat-o pe sus și au curățat-o cu grijă, având grijă la rănile pe care le căpătase pe drum, apoi i-au dat să se îmbrace cu o ie care semăna foarte tare cu cea pe care o purta bunica ei atunci când țesea vreun preș. Uite așa, puiul meu, uitase România mică de ziua groaznică pe care a avut-o. A luat-o mai târziu în cârcă un haiduc ce era încălțat cu o pereche de teniși și a dus-o într-un vârf de munte, unde a ajutat-o să aprindă un foc mare și să cânte cât putea de tare o doină de mult uitată, ca să-i anunțe astfel pe strămoși că e bine.

Nu știu, micule înger, cum o să arate România pe când o să te faci tu mare. Sinceră să fiu, mi-e și frică să mă gândesc. Tot ce știu e că nu-mi prea place cum o văd acum. Pentru că nu văd haine pline de noroi și rupte pe-alocuri, ci suflete! Sunt suflete rătăcite, care aruncă cu nămol unul în celălalt, pentru că au impresia că pot merge mai departe doar dacă vor călca pe celălalt. Văd români în țară care nu privesc mai departe de ei, și văd români în țări străine care se uită doar mai departe de ei...pentru că le e dor.  Dar mă lungesc! Ce voiam eu să-ți spun e că, acum, de centenar, când îți scriu asta, nu e nimic roz. O să ți se povestească, poate chiar eu o să-ți spun, despre cum totul a fost colorat în roșu-galben-albastru, despre cum a scos toată lumea caietul ăla ascuns undeva la fundul unui sertar, care conținea niște cântece pe care le mai îngâna bunica lor în timp ce învârtea în mămăligă (asta dacă nu trebuia să-i spună vreunui nepot să stea cuminte), despre cum cadrele militare și-au călcat cu mare grijă uniforma pentru paradă, despre cum și-au adus aminte toți că noi suntem un neam bun și au scos din cufăr costumul popular ca să demonstreze asta, despre...numai lucruri bune. Să știi că, de când ți-am rostit viitorul nume în gând, inima mea m-a rugat să fiu sinceră cu tine, dar să îmbrac uneori adevărul în haine-povești. Mă simt astfel datoare să-ți spun că - acum, de centenar, când îți scriu asta și când rețelele sociale (niște chestii care nu prea ajută oamenii, sincer...poate doar să uite de oameni?) sunt pline de tricolorul nostru iubit - românii au găsit o modalitate să dea cu niște vopsea și noroiul. O vopsea care să țină doar până a doua zi. Mă simt datoare să-ți spun că mulți se păcălesc, iar mâine o să înceapă să ofteze și să arunce niște mizerie înspre țară. Mă simt datoare să-ți spun că nu doar caietele cu doine și straiele populare au fost uitate, ci chiar bunicii! Simt nevoia să-ți spun că mulți militari și-au ținut lacrimile în frâu, pentru că și-ar fi dorit tare mult ca prietenii lor, pierduți la datorie, să fie lângă ei. Îmi strigă sufletul să-ți spun că mulți părinți nu mai zâmbesc, căci copilul lor român e plecat peste munți și văi sau, mai rău, mult mai departe de-atât și se tot gândesc: Păi și copilul meu unde e, Centenarule?

Dar nu vreau să te întristez, micule haiduc. Înghit puțin în sec și-apoi zâmbesc. Pentru că-mi amintesc de ce mi-e greu să mă despart de țara asta, chiar dacă e mult prea murdară. Ești curios, așa-i? Păi, în primul rând, pentru că eu am fost printre puținii norocoși în jurul căruia s-au adunat oameni faini, români faini – așa cum e familia ta, așa cum știu că o să fii tu. Nu, nici nu-mi pot închipui să plec de-aici, atâta timp cât știu că eu am de alergat după tine kilometri, într-un spațiu de câțiva metri pătrați. Apoi, părinții mei au deja un copil pe care-l aud întrerupt prin telefon de ziua românilor. Nici nu pot să-mi las vârful de munte care îmi aruncă în fiecare vară tot felul de povești. Chiar n-am cum să stau printre oameni care nu ar înțelege nimic atunci când aș începe să cânt din senin „Cântă cucu bată-l vina” – sau poate că aș putea, dar nu vreau. Sunt atâtea lucruri frumoase. Sunt atâția oameni care mai sunt încă frumoși și buni, încât sufletul meu n-ar rezista fără...și ți-am mai zis că el oricum e slăbit și zăpăcit. Să știi  că sunt oameni care reușesc să păstreze tradițiile, deși le modifică puțin, astfel încât să ajungă la cât mai multă lume și sunt câțiva care fac chestia asta cu muzica din folclor (o să-i ascultăm împreună, fii fără grijă). Sunt oameni care își trăiesc viața modernă fără să uite totuși de origini. Așa să fii și tu! Să înveți de la ai tăi să dansezi Călușarii, iar când vin să te vizitez și te rog să-mi arăți, să nu faci mofturi, ci să-mi joci cu foc și drag de fiecare dată. Și să zâmbești larg, pentru că tu-ți știi originile și te mândrești cu ele. Ah, încă un motiv pentru care vreau să rămân: nu ți-am scris eu mai demult că o să mă mărit în Maramureș?! Păi tu crezi că lumea asta mai are alt Maramu' ?

Așa că, nu știu, minune, cum o să arate România atunci când o să începi tu să înțelegi oamenii și viața. Și nici nu vreau să mă gândesc prea mult la asta. Sper doar să fiu în stare să-ți arăt întotdeauna lucrurile încă bune.