Poveste de toamnă

Foto: weheartit.com

Aveai părul ciufulit de la atâta alergat încolo și-ncoace în seara în care te-am văzut pentru prima dată. N-aveai deloc stare și mereu țineai ceva în mână care trebuia să ajungă la altcineva. Băteai din picior atunci când te oprea cineva ca să te țină de vorbă, dar te scuzai politicos de fiecare dată și reușeai să strecori câte o glumă ca să nu se supere careva. Nu erai gazda petrecerii, dar îți plăcea să fii de folos și n-ai oftat nici măcar o singură dată ca să dai de înțeles că ai fi obosită. Te calmase prietena ta cea mai bună, spunându-ți că ar fi cazul să te comporți ca ceea ce ești: o invitată, așa că te-ai ridicat de pe canapea și ai intrat în conversație cu primul grup de oameni care ți-a ieșit în cale, în cel mai natural mod. Am tot așteptat să mi te prezinte cineva, căci eram nou în oraș și eram al naibii de curios cum reușești să fii atât de plină de viață și atât de…frumoasă.

La un moment dat, într-un colțișor al curții, muzica se auzea mai tare și am mers să văd ce se întâmplă. Părea că cei mici se hotărâseră să aibă propria lor petrece…cu tine în mijlocul lor. Te mișcai pe muzică de parcă erai singură pe lume și-mi dădusem seama că secretul tău era muzica country. Atunci când am observat că te înroșești pentru că ți-ai dat seama de prezența mea, am simțit că inima mi-a stat în loc câteva secunde, apoi am intrat în hora voastră, căci voiam să-ți privesc zâmbetul ăla fără griji cât se putea de mult.

A doua oară când te-am întâlnit, aveai iarăși părul ciufulit, însă de data asta era din cauză că te împiedicaseși de ceva și aterizaseși într-un morman de frunze. Te-am ridicat de-acolo și te-am ajutat să-ți scoți frunzele din părul tău moale. Te-ai făcut toată roșie la față, mi-ai mulțumit bâlbâindu-te și ai încercat să fugi de-acolo. Dar te-am prins de braț și te-am rugat să mă lași să-ți fac cinste cu o cană de ceva fierbinte.

Am zâmbit cu tot sufletul atunci când am văzut că ți s-a așezat, pe vârful nasului, niște frișcă de la ciocolata caldă și am simțit că aș putea sta așa, în liniște, cu drăgălașa de tine în fața mea, o veșnicie. Vorbisem despre tot felul de lucruri: despre acasă al meu, despre acasă al tău, despre orașul mic în care ne aflam în prezent,  despre oameni pe care-i cunoșteam amândoi și despre cei pe care-i cunoștea doar unul dintre noi. Iar pe când întunericul începuse să se așeze peste orășel, ajunsesem cumva să vorbim despre iubire, zicându-mi atunci, simplu și aproape șoptit, că tu nu mai crezi că există așa ceva. Tu...suflet tânăr și prea rănit, mi-ai dat atunci o misiune: să te fac să crezi din nou.

Te-am întrebat dacă ai încredere în mine și mi-ai mărturisit că, deși nu-ți puteai explica de ce, chiar aveai, așa că te-am rugat să vii cu mine. Am râs atunci când ai început să te miști neliniștită pe locul tău, pentru că ai observat că ieșisem din oraș și intram cu mașina într-o pădure. Apoi te-am văzut făcând ochii mari de uimire când ai observat în depărtare multe luminițe care erau atârnate de o mică rulotă și pe lângă ea.

-Proprietarul locului de campare mi-e un foarte bun prieten, îți explicam eu în timp ce scoteam câteva pături din portbagaj. Vin mereu aici după ce am avut o zi grea și am chef să privesc stelele cum se joacă cu Luna liniștită. Sau vin când am poftă de cel mai bun ceai din lume, gratis, am adăugat eu când ajunsesem în dreptul tejghelei pe care ne aștepta deja un termos și două căni.

Te-am privit închizând ochii atunci când ți-am așezat pe spate o pătură. Mă tot întreb dacă nu cumva îți cântaseră greierii „Crezi, crezi, crezi!” și de asta m-ai sărutat pe frunte în cel mai dulce mod înainte să închizi ușa în urma ta după ce te-am condus acasă…