Rămâi cu bine, personajule

foto: weheartit.com

Personajul meu,

am ajuns la pagina 100 din carnețelul pe care mi l-ai lăsat odată, ăla în care mi-am zis că o să scriu povești în care să fii tu cel mai important.

Sunt la a o suta pagină și-mi dau seama cu fiecare cuvânt notat că imaginea ta e din ce în ce mai în ceață, că încep să scriu despre cineva fără nume și fără chip. Ce e încă prezent e sufletul tău...ăla bun, care l-a rănit pe-al meu în cel mai blând mod posibil și care, acum când sunt pregătită să-ți dau drumul, m-a ajutat să mă privesc altfel în oglindă.

Te-am povestit mult în ultima vreme și de fiecare dată mi se părea că am un zâmbet prea larg pe față. Nu mi se părea. Știi...întotdeauna mi-am dorit ca cineva să-mi spună „ți se luminează fața când vorbești despre el”, însă în visele meu exista mereu și o virgulă: „ , și lui i se întâmplă fel”. N-a fost să fie, erai ocupat cu alte gânduri, iar fața ta se lumina când vorbeai despre alte chestii. Așa că am început să-ți îmbrac zâmbetul în cuvinte și te-am transformat în cel mai drag personaj care s-a plimbat vreodată printre rândurile mele. Te-am pus să intri în tot felul de povești și să te întâlnești, în toate, cu cea care voiam să fiu eu.

La pagina o sută, personajele noastre trebuie să-și ia din nou la revedere. Le-a fost greu, căci am încercat să le fac să simtă ceea ce plângea sufletul meu atunci când ai închis ușa în urma mea. Tu nu mi-ai zis niciodată dacă ai simțit ceva în momentul ăla. Cei doi au început să pășească greu după ce și-au întors spatele și n-au uitat, așa cum ai făcut tu, să privească peste umăr. Am pus punct și le-am lăsat să stea puțin fiecare cu durerea lui, apoi mi-am dat seama că durerea mea e gata să iasă pe ușă. Mi-a mulțumit că am fost o gazdă bună, ca întotdeauna, iar eu i-am zis să treacă aici de fiecare dată când ar trebui de fapt să meargă la tine.

Te las, om drag, dar să știi că o să-mi simt inima amețită de fiecare dată când o să ne întâlnim, pentru că ai însemnat mult pentru ea , însă te asigur că am învățat s-o potolesc și n-o să-ți mai fure  cinci minute din timp ca să se odihnească pe umărul tău. Da, o să mi se lumineze fața și de-acum înainte când îți voi rosti numele, pentru că mi-ai făcut bine...diferența e că, după ce voi termina de vorbit, nu voi mai simți o împunsătură în suflet. Du-te! Dar nu uita că există o fată cu îmbrățișări care ți-a așezat în brațe nemurirea.

Drum bun, personajul meu preferat! Eu rămân aici să mai scriu, căci le datorez celor din carnețel un sfârșit frumos...

                                                                                                                Cu dor,

                                                                                                                autoarea ta.

Poveste de toamnă

Foto: weheartit.com

Aveai părul ciufulit de la atâta alergat încolo și-ncoace în seara în care te-am văzut pentru prima dată. N-aveai deloc stare și mereu țineai ceva în mână care trebuia să ajungă la altcineva. Băteai din picior atunci când te oprea cineva ca să te țină de vorbă, dar te scuzai politicos de fiecare dată și reușeai să strecori câte o glumă ca să nu se supere careva. Nu erai gazda petrecerii, dar îți plăcea să fii de folos și n-ai oftat nici măcar o singură dată ca să dai de înțeles că ai fi obosită. Te calmase prietena ta cea mai bună, spunându-ți că ar fi cazul să te comporți ca ceea ce ești: o invitată, așa că te-ai ridicat de pe canapea și ai intrat în conversație cu primul grup de oameni care ți-a ieșit în cale, în cel mai natural mod. Am tot așteptat să mi te prezinte cineva, căci eram nou în oraș și eram al naibii de curios cum reușești să fii atât de plină de viață și atât de…frumoasă.

La un moment dat, într-un colțișor al curții, muzica se auzea mai tare și am mers să văd ce se întâmplă. Părea că cei mici se hotărâseră să aibă propria lor petrece…cu tine în mijlocul lor. Te mișcai pe muzică de parcă erai singură pe lume și-mi dădusem seama că secretul tău era muzica country. Atunci când am observat că te înroșești pentru că ți-ai dat seama de prezența mea, am simțit că inima mi-a stat în loc câteva secunde, apoi am intrat în hora voastră, căci voiam să-ți privesc zâmbetul ăla fără griji cât se putea de mult.

A doua oară când te-am întâlnit, aveai iarăși părul ciufulit, însă de data asta era din cauză că te împiedicaseși de ceva și aterizaseși într-un morman de frunze. Te-am ridicat de-acolo și te-am ajutat să-ți scoți frunzele din părul tău moale. Te-ai făcut toată roșie la față, mi-ai mulțumit bâlbâindu-te și ai încercat să fugi de-acolo. Dar te-am prins de braț și te-am rugat să mă lași să-ți fac cinste cu o cană de ceva fierbinte.

Am zâmbit cu tot sufletul atunci când am văzut că ți s-a așezat, pe vârful nasului, niște frișcă de la ciocolata caldă și am simțit că aș putea sta așa, în liniște, cu drăgălașa de tine în fața mea, o veșnicie. Vorbisem despre tot felul de lucruri: despre acasă al meu, despre acasă al tău, despre orașul mic în care ne aflam în prezent,  despre oameni pe care-i cunoșteam amândoi și despre cei pe care-i cunoștea doar unul dintre noi. Iar pe când întunericul începuse să se așeze peste orășel, ajunsesem cumva să vorbim despre iubire, zicându-mi atunci, simplu și aproape șoptit, că tu nu mai crezi că există așa ceva. Tu...suflet tânăr și prea rănit, mi-ai dat atunci o misiune: să te fac să crezi din nou.

Te-am întrebat dacă ai încredere în mine și mi-ai mărturisit că, deși nu-ți puteai explica de ce, chiar aveai, așa că te-am rugat să vii cu mine. Am râs atunci când ai început să te miști neliniștită pe locul tău, pentru că ai observat că ieșisem din oraș și intram cu mașina într-o pădure. Apoi te-am văzut făcând ochii mari de uimire când ai observat în depărtare multe luminițe care erau atârnate de o mică rulotă și pe lângă ea.

-Proprietarul locului de campare mi-e un foarte bun prieten, îți explicam eu în timp ce scoteam câteva pături din portbagaj. Vin mereu aici după ce am avut o zi grea și am chef să privesc stelele cum se joacă cu Luna liniștită. Sau vin când am poftă de cel mai bun ceai din lume, gratis, am adăugat eu când ajunsesem în dreptul tejghelei pe care ne aștepta deja un termos și două căni.

Te-am privit închizând ochii atunci când ți-am așezat pe spate o pătură. Mă tot întreb dacă nu cumva îți cântaseră greierii „Crezi, crezi, crezi!” și de asta m-ai sărutat pe frunte în cel mai dulce mod înainte să închizi ușa în urma ta după ce te-am condus acasă…

Întoarce-te

foto: weheartit.com

M-am trezit cu vocea ta în ureche și am sărit din pat, începând să te caut prin casă. Dar nu erai pe nicăieri și realizasem că vocea venise de fapt dintr-un vis în care tu erai îmbrățișat de spiritul strămoșilor și te-apucaseși să cânți o doină numai de tine știută.

Am pus cu greu ibricul pe foc, căci nu aveam chef să ies din casă și să mă scutur de visul ăsta frumos, însă cafeaua care a început să curgă pe aragaz m-a obligat să mă dezmeticesc. Băutura vărsată mi-a amintit că nu mai ești aici ca să fugi din dormitor și să oprești flacăra, pentru că „cineva” dormea lângă ea când dăduse în fiert apa.

În calendarul prins pe frigider e încercuită data de azi, căci e ziua mamei și atunci când mi-ai făcut cadou micuțul calendar care avea poze cu noi doi, ai încercuit toate datele importante. Nu te-ai gândit nici o clipă că aș fi putut uita de ziua în care e născută cea mai importantă ființă, dar ai desenat totuși o floare în jurul numărului, ca să nu uit că trebuia să ne întâlnim la florărie. Cum să aleg acum cel mai frumos buchet, când știu că el va fi așezat deja pe măsuța din sufrageria părinților mei, pentru că tu nu uiți de oamenii care ți-au trecut prin viață, orice ar fi. Tu nu pedepsești pe toată lumea din jurul tău pentru greșeala unei singure persoane.

Ți-am căutat cana și abia după ce am luat prima gură dintr-o ceașcă banală mi-am adus aminte ce ai făcut cu ea. Mi-ai lăsat-o așezată pe raft în așa fel încât să-mi fie imposibil să nu o sparg din greșeală. Ți-a salvat-o tata într-o zi în care venise pe la mine să vadă cum mai sunt. Am vrut să iau un pahar din spatele ei, ca să-i pun niște apă și  cana ta a început să se legene cât să-i spună dulapului „la revedere”. A prins-o tata înainte să atingă gresia și, știind ce înseamnă pentru mine,  – căci o văzuse de atâtea ori în mâna ta atunci când beați vin fiert în serile de iarnă – a luat-o pe furiș și a dus-o la el în birou, ca să-ți pună cafea în ea atunci când îi faci o vizită... E felul lui de a-ți arăta că cineva te iubește și speră că poate așa îți vei aminti și tu că iubești pe cineva.

Eu încă te aștept. Totul e la fel în casă, pentru că nu vreau să ți se pară ceva străin atunci când te vei întoarce. Te vei întoarce, așa-i? Hai să mă ajuți să pun lenjeria pe pat, căci de când ai plecat dorm doar pe canapea. Hai și uită-te la mine cum mă chinui să bag ditamai perna într-o față prea mică și aruncă-mi cu cealaltă pernă în cap.

Hai și bate la ușă, chiar dacă e și casa ta. Pot să deschid ușa și să te văd în fața mea cu o cană pe care scrie „Te iert”, care să-i dea cafelei gust din nou?