Vise albastre

  

Foto:weheartit.com

  

Am impresia că atunci când eram mică nu visam atât de mult pe cât o fac în prezent. Am început să visez, de ceva vreme, păduri fermecate în care trăiesc haiduci care se opresc în drumul lor în câte o curte a unor bătrânei care au nevoie de ajutorul lor. Am tot avut vise cu o fată a cărei haine sunt cusute cu ață făcută din dor și le poartă mândră în timp ce se plimbă, în timp ce caută vreun haiduc care ar putea avea nevoie de o cană cu apă ori o bucată de colac. Am visat de multe ori că bunicul meu stă așezat pe Lună și curăță liniștit mere pe care le împarte apoi stelelor, iar uneori, când mi-e sufletul prea greu, îmi aruncă jos o scară pe care să urc până la el ca să-mi spună povești care să-mi facă inima mai ușoară. Iar mai nou, am început să visez personaje de care prind drag și nu mă mai pot desprinde de ele. Mă atașez de vreun personaj într-atât de tare încât îl iau cu mine peste tot, mă rog, bucăți din el...un parfum furat din camera lui când nu era atent, un cuvânt spus cu prea multă blândețe pentru lumea asta, ori tot felul de altele.

Așa că da, personajul meu, te-am luat cu mine la mare. Te-am făcut să încapi într-o brățară și te-am aruncat în bagaj. Mi-am zis că poate marea n-o să-mi ofere destule cuvinte ca să umplu pagini, iar tu reușeai să mă inspiri mereu, oriunde. Dar ajunsă cu tălpile în nisipul fin, m-am gândit că ar fi mai bine să nu te scot de-acolo, să te las să te odihnești în fundul valizei, pentru că oricum mă ajuta marea să scriu și să am vise despre tine, iar, pe lângă asta, nici nu aveam destule foi ca să scriu și poveștile pe care mi le-ar fi oferit brățara ta la mâna mea.

Am visat că tu erai omul ăla pe care-l întrerupeam mereu din ce povestea cu mâinile pe volan ca să-l întreb dacă nu cumva are un pix și o foaie. N-aveai niciodată, dar atunci când mergeam spre mare m-am trezit dintr-odată, după ce ațipisem fără să vreau și te lăsasem să conduci în liniște câțiva kilometri, spunând pe jumătate adormită: „N-ai un pix și o foaie, așa-i?”, iar tu mi-ai răspuns cu zâmbetul pe buze și mândru „Uită-te în torpedou”.

Am visat că tu erai omul ăla care m-a suit pe umerii lui atunci când am ajuns la draga noastră albastră și m-ai ținut acolo până când am terminat de aruncat în ea tot dorul strâns, până când mi s-a făcut poftă să simt și eu cât de bună era apa. M-ai ținut strâns de mână până când apa mi-a atins buricul, apoi te-ai uitat rugător la mine și ți-am dat drumul ca să poți îmbrățișa marea așa cum se cuvine.

Am visat că erai omul care nu a băgat în seamă fetele ce țineau coșuri cu flori în mână atunci când au trecut pe la masa la care stăteau prietenii noștri ce aveau chef de glume. Ai zâmbit când observai că mă uit fascinată după fustele lor lungi, după florile care-și așteptau povestea și mi-ai propus să ne plimbăm pe plajă până venea mâncarea. Ai observat că fata cu fusta lungă plecase de la terasa noastră și ai fugit să-mi iei un trandafir  care să nu fie murdărit de glumele băieților de la masă sau de invidia fetelor. „Mi l-au oferit valurile când ne plimbam pe marginea  apei”, am spus eu complice.

Am visat că erai omul care nu s-a uitat urât la mine atunci când într-o seară, la asfințitul privit stând cu picioarele îngropate în nisip, mie au început să-mi curgă câteva lacrimi. Ți-am spus că mi-e dor de Dumnezeu, că mi-e cumva trist sufletul pentru că are impresia că L-am neglijat în ultima vreme. N-ai început să-mi spui că astea-s prostii de copil nebun, ci ai început să cauți cea mai apropiată biserică.

Am visat că erai omul care a înțeles cât mi-e de greu să mă despart de iubita mare și cât timp eu îi scriam o scrisoare, tu te-ai plimbat pe la tarabele cu suveniruri ca să aduni o punguliță de lucruri care ar fi făcut ca marea să fie mereu lângă mine până la următoarea vizită. După ce ai găsit ce căutai, ai fugit spre mine atunci când soarele începea să-și găsească alinare în spatele apei așa cum și eu mă ascund în spatele tău atunci când oamenii mă sperie. Am ascuns amândoi scrisoarea într-o groapă săpată cu lopățica unei fetițe care te adorase după doar două minute de joacă. Apoi am pornit la drum spre casă.

Am visat că erai omul care suporta liniștea care domnea în mașină jumătate de drum, pentru că știai că sufletul meu picta cu grijă pe pereții casei lui tot ce se întâmplase în zilele alea. După ce am trecut de jumătatea drumului ai rupt tăcerea și ai zis „Deschide torpedoul. Caută agenda aia care are pe copertă o ancoră și începe să scrii, dar spune-mi și mie fiecare cuvânt”. Începusem să scriu despre cât de norocoasă sunt că te pot privi stând liniștit cu o mână pe volan și cu o mână jucându-se în părul meu…

…apoi m-am trezit. Iar lângă mine era un carnețel cu o copertă albă, care era plin de povești neadevărate și de „Ce-ar fi fost dacă?”, iar unele cuvinte nu se mai înțelegeau din cauză că le îmbrățișase câte o lacrimă. Dar nu e vina ta, personajul meu, că am vrut să fii mai mult decât o amintire purtată la mână…că am vrut să fii omul meu și nu doar personaj.