Nu-i vina ta, personajul meu

Foto:weheartit.com

   Am vrut inițial să dau vina pe tine, dar apoi m-am uitat în oglindă și, semn că m-am mai maturizat, mi-am dat seama că singura vinovată în povestea asta sunt eu. N-am fost în stare să te transform în personajul negativ, oricât de mult am încercat.

   Aș fi dat vina pe ochii tăi și i-aș fi condamnat pentru că m-au făcut să cred că tu ești cel de care am nevoie. Însă mi-am dat seama câteva clipe mai târziu că singurii vinovați sunt ochii mei, căci au văzut doar ce-au vrut ei.

   Aș fi dat vina, la un moment dat, pe bunătatea ta, dar nu mi-am terminat bine gândul și am început să-mi dau palme-n cap. E atâta nevoie de oameni buni în lumea asta încât tot ce pot face e să-ți mulțumesc că ți-ai păstrat omenia.

    Aș fi dat vina pe faptul că ești tu prea atent la detalii, însă mi-am amintit că doar pentru că m-ai pus în fața adevărului, într-o dimineață în care ne beam din nou cafeaua împreună și pentru că am încercat să fug de tine, m-am împiedicat de cutia aia în care mi-am pus curajul mai demult. Am râs când am realizat cât de mult își complică oamenii viața singuri.

    Aș fi dat vina pe altcineva...poate pe oamenii care mi-au tot șoptit despre niște sentimente de-a tale până când am ajuns și eu să cred că ele există. Dar și de data asta e doar vina mea, căci am uitat că nu trebuie să plec urechea la ce spune lumea, ci la ce-mi zice inima.

   Aș fi dat vina și pe inima ta, că a fost oarbă și n-a văzut semnul care indica drumul pe care mergeam eu, însă m-am abținut, căci știu cât de complicată e treaba cu inimile. Las`, să meargă pe drumul ei, unde simte că se poate vindeca, dar, te rog, ai grijă de ea.

   Aș fi dat vina pe treaba asta cu scrisul de povești, pentru că încep să le creez în minte și apoi găsesc ele un tobogan pe care alunecă repede în suflet. Prea repede alunecă, iar impactul e prea puternic. Când aterizase prima poveste cu tine la mine în suflet, am început să mă întreb cum și de ce ai ajuns tu să fii personajul meu principal. Mi-am dat seama de curând. O să-ți zic și ție cândva...

   Așa că nu-i vina ta că visez eu prea mult și că n-am reușit încă să-mi învăț sufletul că nu are toată lumea nevoie de el și nu trebuie să se tot lipească de toți. Nu-i vina ta că am încă tendința de a-mi  activa scutul și astfel sufletul să nu-ți mai vorbească, căci fac asta doar pentru că odată ce se pornește, nu-l mai pot opri din a spune prea multe. Nu-i vina ta că sunt copilă și m-am gândit la asta:

M-am gândit să-ți șterg din caiet toate datoriile pe care le ai la mine, însă doar dacă mă lași să-ți folosesc imaginea câte cinci minute atunci când am chef de scris, dar nu și inspirație. Mai rămâi personajul meu până când va veni ziua aia în care voi învăța cum să-mi fiu propria sursă de inspirație, sau până îți va intra în lume persoana aia.

   Sunt prea naivă pentru lumea asta, o știi prea bine, și poate că de asta mă rog să găsești persoana aia care-ți va face sufletul să se simtă acasă. Sper să apară fix când spui că n-ai nevoie tu de așa ceva, iar prezența ei să te facă să-ți pierzi răsuflarea. Sper ca în clipele alea în care ea te face să uiți cum să respiri, să le uiți și pe celelalte.

   Și aștept să vină momentul în care-mi vei face cunoștință cu persoana aia, iar pentru că mă cunoști, îți dai seama că nu spun asta cu ciudă, ci pentru că sunt curioasă cum arăți când sufletul ți-e liniștit și fericit.

Salvarea mea

Foto: weheartit.com

  

Devenisem omul de care mi-era teamă când eram copil. Omul ăla fără suflet, care îți dă de înțeles că doar cu o privire poate face florile să se ofilească și persoane să plângă. Nu-mi păsa câte suflete îmi cereau îndurare, eu nici nu mă uitam în urmă.

Mi se mai întâmpla uneori să aud, înainte de culcare, vocea bunicii care-și spunea rugăciunile după ce mă așeza în pat. Cred că era felul ei de a avea grijă de mine de Sus, iar atunci îmi împreunam mâinile, rugându-mă ca Dumnezeu să aibă grijă de sufletele celor care mă vor întâlni, să trimită o minune. După câteva secunde începeam să râd, căci nu mai exista salvare pentru mine.

Apoi mi-ai apărut tu în lume. Din senin! Senin ca albastrul rochiei pe care o purtai în seara aia. Ai apărut pur și simplu! Pur precum albul trandafirului pe care-l aveai în păr. Ai intrat în încăpere cu un copil pe umeri, căci era singurul mod prin care-i putea pupa pe miri. De ce-mi bătea inima prea tare dintr-odată? De ce picioarele mele voiau să o ia în direcția ta și nu spre bar, așa cum le propusesem? De ce nu mai auzeam ce se vorbește în jurul meu, ci auzeam doar sunetul făcut de pantofii tăi?

Ți-a căzut floarea din păr atunci când te-ai ferit ca să nu prinzi buchetul miresei, însă am reușit să-l salvez de la a fi călcat în picioare. Nu ți l-am înapoiat atunci, ci l-am purtat în buzunarul sacoului tot drumul spre casă. În mod normal, când ajung acasă după un astfel de eveniment, îmi arunc cravata pe undeva aiurea și după ce fac un duș, mă trântesc în pat. Dar în noaptea aia se întâmplase ceva, căci odată ajuns acasă, mi-am așezat cravata atent pe marginea fotoliului de lângă biblioteca mea mică și am început să caut cartea cu basme pe care mi-o făcuse mama cadou atunci când m-am mutat în prima mea casă. Voiam să văd dacă Ileana Consânzeana semăna cu tine.

M-am tot întrebat cum aș fi putut să te revăd, iar răspunsul a venit la scurt timp, atunci când m-am dus în vizită la un prieten și mi-ai deschis chiar tu ușa, ținând pe umeri același copilaș. Aflasem că locuiești la câteva case mai în jos și că stai cu cel mic atunci când părinții au nevoie de timp pentru ei. Zâmbeai într-un fel care mă făcea să cred că toate furtunile prin care am trecut au fost doar un vis. Aveai o privire în care îmi pusesem speranța că-mi va vindeca toate rănile de care voiam să uit. Mi-ai propus să-mi aștept prietenul și ne-am așezat pe podea, ca să te poți juca cu cel mic până ajungeau ai lui. Vorbeai atât de duios și povestisem atât de mult încât prichindelul adormise în poalele tale. Ai plecat imediat după ce părinții i s-au întors, iar eu nu îndrăznisem să te opresc atunci...

Ți-am bătut la ușă după câteva zile, fiindu-mi teamă că nu-mi vei deschide, căci mă gândeam că lumea nu s-a abținut și a început să-ți spună povești urâte despre mine. Chiar înainte să aud cheia învârtindu-se în broască, făcusem primul pas înapoi, pentru că poveștile alea erau reale. Dar tu ai fost curioasă! Tu voiai să știi de ce am făcut totul așa și de ce am uitat drumul spre cel care am fost cândva. M-ai rugat, după ce ai făcut un ceai, să ieșim pe terasă, căci se pregătea să plouă și-ți plăcea mirosul de iarbă proaspăt udată, iar ca să nu mă mai chinui să-mi leg șireturile, mi-ai oferit o pereche de papuci de casă. Încălțându-i, începeam să am sentimentul că acolo e cel mai frumos loc din lume și că tot vântul prin care am mers de-a lungul timpului bătuse atât de tare pentru că trebuia să mă ducă acolo, pe veranda ta.

Ai mai adus dinăuntru două pături, iar atunci când mi-ai așezat una pe spate, mi-a căzut un strop de ploaie pe vârful nasului. Te-am privit făcând ochii mari de încântare și am fost în stare să mai șoptesc doar „salvarea mea!”.