Plec

Foto: weheartit.com

  

Plec! Și de data asta sper să reușesc să trec pragul ușii. Am mai pornit la drum de câteva ori, sătulă de toate grijile care mă înnebuneau, dar de fiecare dată când îmi legam șireturile îmi auzeam sufletul șoptind „Dar dacă are nevoie de ceva?”. Mă certam singură atunci, întrebându-mă de ce sunt atât de egoistă și o luam de la capăt. Am continuat să închid ochii; i-am astupat inimii gura, rugând-o să țină-n ea tot, iar ea mă întreba „până când?”. Dar chiar așa, până când?

Plec! Și mi se tot pare că aud un „Hai, mai stai puțin” de undeva din altă cameră. Cât de puțin să mai stau? Puțin cât să-mi mai dai lumea peste cap iar, după ce m-am hotărât în sfârșit să fac puțină ordine? Puțin cât să mai vărs câteva râuri de lacrimi pentru că am auzit cum ai închis ușa în spatele meu? Puțin cât să-mi mai arunci o privire de care să mi se agațe toată speranța? Nu, nu-ți mai las puterea asta. Mai stau puțin, cât să-mi așez amintirile în cutii cu grijă și îți las timp să-mi mai oferi câteva de pus lângă cele pe care mi le-ai dat deja. Te rog, fă-le frumoase!

„Rămâi!”, nu o să aud niciodată din gura ta, oricât de mult mi-aș dori. Erai omul care-mi schimba becurile și nu mă lăsai prea mult timp pe întuneric, pentru că știai că mi-e frică. Erai omul cu lumina, însă acum am impresia că ai venit într-o seară și mi-ai furat toate lămpile din casă. Așa că acum trebuie să mă mut și să-mi țin sufletul strâns de mână, ca să nu pice în genunchi de durere, atunci când nu-i vei spune „rămâi!”, deși el ți-a zis-o de mii de ori.

 Dorul meu de tine a plecat în lume, căci ceva îl doare prea tare și cel mai bun medicament pare a fi hoinăritul și oamenii care, după ce îl recunosc, îi dau o îmbrățișare. Oare cu timpul se va naște un dor al tău de mine? Oare se vor întâlni într-o zi la un mijloc de codru și vor povesti vrute și nevrute? Sau poate că doru` meu va umbla până se va împiedica de tine și atunci îți vei aminti că ai, undeva în pod, niște cutiuțe cu poze și cu scrisori de la un copil lipicios.

Mă duc...și de data asta îmi iau tocurile, ca să nu mai aibă sufletul timp să pună întrebarea. Dacă ai nevoie de ceva, vei ști unde să mă găsești. Așa cum simțeai parfumul meu pe pernă după ce ieșeam din cameră și acum voi lăsa puțin miros dulce pe oriunde voi călca. Mă cunoști, așa că ți-ai dat seama că nu voi dispărea...

...doar plec să-mi caut binele. Ăla despre care scriu de atâta vreme, ăla de credeam că-mi ești tu. Sper să găsesc binele care să nu mă facă să-mi pun întrebări la fiecare pas pe care-l facem împreună. Binele ăla care să-mi recunoască bătăile inimii neliniștite din celălalt capăt al încăperii și să-mi sărute fruntea ca să se calmeze. Binele ăla care-mi dă telefonul lui să fac poze atunci când mie mi se descarcă bateria din cauza asta. Binele ăla care să aibă zâmbetul mai mare decât al meu atunci când cineva mă laudă. Binele ăla care să răspundă în locul meu când cineva îmi pune o întrebare, pentru că eu sunt distrasă de vreun bebeluș sau cățeluș. O să găsesc binele ăla care nu știe cum va arăta viitorul lui, dar e pregătit să bage mâna în foc că eu voi fi acolo, lângă el.

Așa că am plecat, cu pași mărunți. Am trecut mai întâi pe la blocul tău și ți-am lăsat în cutia poștală desenul ăla în care un „poate” se plimba liniștit, acela peste care ai vărsat cana cu apă atunci când mi-ai furat lumina, înecându-l pe „poate”. Am vrut să fiu binele de care credeam că ai nevoie, dar am înțeles că ar fi mai indicat să plec, așa că, „te pup!” și poate vei reuși să-ți găsești mai binele.

Durerea asta

  

Foto: weheartit.com

  

A intrat iar durerea în sufletul meu cu multe camere. A intrat fără să ceară voie și s-a dus să bată la ușa camerei pe care am aranjat-o cel mai frumos, iar odată intrată a început să răstoarne câteva lucruri. M-am împiedicat de câteva ori până să ajung să o prind de mâini și să încerc să o dau afară, dar după ce am ajuns lângă ea, m-am făcut mică și mi-am dat seama că e ceva dulce la ea.

E dulce durerea asta pentru că a adus cu ea parfumul meu preferat - ăla de mi l-a mai lăsat cineva pe haine -; a adus cu ea un munte de ciocolate și mi-am amintit că atâtea am mâncat și cu proprietarul camerei. E dulce pentru că râde sincer și-mi vine să-i strâng obrăjorii de fiecare dată când o aud, exact așa cum îmi venea să-i fac lui în serile în care părea să nu aibă nicio grijă pe lume.

Durerea asta e somnoroasă, pentru că a vorbit cu Moș Ene să arunce praf de somn asupra lui de fiecare dată când își așeza capul în poalele mele. Așa a reușit durerea asta să-mi dea iluzia timpului care se oprește în loc.

Durerea asta e cuminte. M-a învățat să nu încurc prea mult, să pun piedici doar cât să-și aducă aminte că sunt și eu lângă el. În rest, durerea privește și analizează. Notează și apoi desface fiecare cuvânt în mii de bucățele ca să vadă ce stă în spatele lui de fapt. E chibzuită, nu cere mai mult decât i se dă, nu acceptă decât ceea ce crede că merită și oferă mai mult decât are.

Îmi vine să spun că durerea asta e tăcută, căci așa e...până când întreabă cineva de el. De s-ar auzi el povestit de către durerea asta, s-ar iubi mai mult și poate m-ar vedea și pe mine... Durerea asta se va chinui să rostească „Sfârșit...” când va termina de vorbit, iar lacrimile de-abia în momentul ăla vor începe, căci durerea asta e și plângăcioasă.

E răbdătoare durerea asta. Se face că nu vede, se ia cu treabă și începe să caute o radieră pentru a șterge niște sentimente. S-a apucat să-i croșeteze o pereche de ciorapi până la iarnă – nu știm care iarnă - și o ia de la capăt de fiecare dată când bagă acul greșit, cam atât de răbdătoare e ea.

Durerea asta nu bea. Se amețește doar de la mirosul de bere îmbibat în hainele lui într-o seară de weekend și atunci își permite să fie mai liberă decât de obicei. Atunci nu mai fac doar doi pași spre el și apoi întreb dacă pot să mă mai apropii, ci mă duc și îl prind de mână, fără să-mi mai pese de oamenii care s-ar putea uita ciudat la noi.

Durerea asta e uitucă. Degeaba îi spun să aibă grijă, căci după ce plec de lângă ea se împiedică și se lovește. Uită că trebuie să-și caute singură pansamente prin casă și se duce iar la el cu ochii înlăcrimați. Uită că e zgârcit și ține leucoplastele doar pentru el. Uită că ea e durere atunci când el mă privește.

E curioasă durerea asta precum părinții noștri care mai băgau capul pe ușă să vadă dacă ne trebuie ceva sau dacă am adormit cumva. E curioasă și asta o face să fie și geloasă, căci tot ar vrea să arunce un ochi asupra telefonului lui atunci când i se aprinde ecranul. Dar pentru că nu-i stă în caracter începe să-și creeze tot felul de scenarii cu fete mai bune decât mine.

Durerea asta nu e mincinoasă, dar vai, cât îi mai place să fie învelită seara cu o plăsmuire frumoasă, în care totul e înflorit în jurul ei, păsările știu să cânte doine și între noi doi totul e așa cum mi-am dorit de când am prins drag de el.

E și gospodină. În loc să facă mai întâi curat în propria cameră, începe cu a lui. Șterge toate pozele de praf cu grijă, e atentă să nu spargă fusta mea vreun lucru de-al lui doar pentru că m-am învârtit prea mult.. Vrea să învețe să gătească. Vrea să-mi gătească sufletul și să-l pună pe tavă. Vrea să-l facă într-atât de apetisant încât să nu mai existe teama că lui i se va face poftă de altceva.

Parcă e simpatică durerea asta, dat tot vreau să plece. Vreau să vină el și să-i deschidă ușa, iar pe mine să mă ia în brațe. Să vină el și să mă ia în cârcă în timp ce-mi oferă radiera magică care va șterge câteva lacrimi. Să se ducă durerea și el să rămână.