Oameni-îngeri

  

Te-ai hotărât să-mi dai drumul. N-ai fost blând, așa cum credeam că vei fi. Nu mi-ai atins părul în treacăt, nici nu mi-ai dat drumul la mână încetișor ca să mă faci să cred că ești nesigur, ci m-ai împins dintr-odată în hău și-ți părea rău că nu aveai la îndemână ceva care să-i astupe gura.

Am fost surprinsă când am aterizat pe moale. Crezusem inițial că până și în întuneric există iarnă și am căzut în zăpadă, însă aveam să aflu mai târziu că mă înșelasem.

Te-am tot strigat o vreme. Am urlat cât m-au ținut puterile, apoi te-am chemat printre hohote de plâns și la final am mai fost în stare doar să șoptesc. Ți-am strigat prenumele; ți-am strigat numele pe care-l așezasem într-o seară lângă prenumele meu pe-o foaie, așa cum face un copil la prima îndrăgostire; ți-am strigat toate poreclele pe care ți le-am pus de-a lungul timpului. Le-am auzit pe toate lovindu-se de niște ziduri și nu vedeam dacă a reușit vreuna să iasă prin deschizătura prăpastiei. Te-am strigat până am început să uit cum te cheamă.

Mi-era frică, la început, să mă mișc, căci nu știam cât de aproape erau pereții, dar apoi mi-am zis că nu mai contează câteva vânătăi în plus, pentru că sufletul meu oricum părea gata să-și dea ultima suflare. Îmi amintisem că aveam în buzunarul hanoracului o lumânare de pe vremea în care obișnuiam să aprind câte una pentru fiecare suflet de a cărui încătușare eram vinovată (Urme. Tocuri. Lumânări) și pe care o purtam cu mine ca să-mi aducă aminte ce trebuia să nu devin. Am aprins-o și am văzut că ceea ce-mi făcuse căzătura mai ușoară nu era neaua, ci erau pene, dar nu din acelea din care mai face bunica perne, ci erau mult mai pure și aparțineau unor îngeri. Îngeri care s-au strâns într-o zi laolaltă și s-au înțeles să-și smulgă fiecare câteva pene din aripile lor, pentru că nu voiau să mă vadă iar făcută bucăți.

Realizasem atunci că ți-ai luat țeapă și că nu am ajuns în locul în care urma să-ți plâng amintirea la nesfârșit și care avea să-i fie mormânt sufletului, ci mă aflam la intrarea în tărâmul meu cu povești. Eram pe cărarea care duce spre căsuța în care nu am mai fost de când ai întors-o pe dos, căci era prea îngustă și prea copilăroasă pentru tine.

Mare mi-a fost mirarea când mi-am văzut curtea luminată, căci unul dintre îngeri își amintise că-mi place să am câte-o lampă în fiecare colț al casei și al ogrăzii. M-am dus în grădina din spate ca să verific dacă leagănul putrezise și l-am găsit întreg, proaspăt vopsit, iar pe el, un alt înger, mi-a așezat un cerb de pluș care urma să-mi fie pernă în serile în care voi scrie. Alt înger făcuse cafea și înlocuise cănile pe care tu le-ai spart cu altele mult mai frumoase. Unul mi-a umplut toate vazele din casă cu ghiocei, altul mi-a călcat ia. Unul îmi scrie doine pe care să le lălăi prin casă în timp ce fac treabă, iar altul îmi umpluse călimara cu cerneală pentru momentele în care trebuie să pun răul pe hârtie. Îi aud pe toți acum în sufrageria casei inimii cum fac un plan pentru a-mi curăța cât mai bine sufletul de noroi.

Ai crezut că voi ajunge în cel mai întunecat și friguros loc, dar iată-mă cu șoprul plin de lemne și cu stele transformate în beculețele din curte. Mi-am amintit ceea ce tu ai reușit să ștergi din mine cu un burete. Mi-am amintit că cei care locuiesc în casa sufletului meu nu sunt pur și simpli oameni. Sunt oameni care au relație specială cu Cerul, tocmai de asta trebuie să mă apuc să fac curățenie în camera fiecăruia din casa mea mare și să cos aripile.