Ochii

Foto: weheartit.com

 

Te-am rugat de atâta ori să nu folosești cuvântul „promit”, până când a dispărut cu totul din DEX-ul tău. Dar nu mi-am dat seama că trebuia să-ți acopăr ochii, nu gura...

N-ar fi trebuit să-ți las ochii atât de liberi încât să se apuce de creat povești pe care să le strâng în brațe la fiecare pas și apoi, punându-mi piedică, să le sparg.

Nu îndrăzneam niciodată să te privesc prea mult în ochi, pentru că aveam mereu impresia că a ta privire are de gând să ia o lopată și să sape după tot ce încerc să țin ascuns.

Începuseși să-mi spui „Morocănoaso”, atunci când ne vedeam în fața cafenelei care devenise „a noastră”, pentru că aveam mereu fața încruntată dimineața, de parcă așteptam să transform pe cineva într-un sac de box. Până într-o zi în care mă trezisem dintr-un vis în care te-ai plimbat cu mine pe oriunde voiam. Te-ai mirat când m-ai văzut, de pe partea cealaltă a străzii, zâmbind. Te priveam cu drag cum analizai oamenii care treceau pe lângă tine, verificând dacă are cineva nevoie de o privire blândă. Îmi venea să fug în brațele tale, în mijlocul trecerii de pietoni, atunci când ți-ai întins mâna ca să dai noroc cu prichindelul care rămase uimit în fața înălțimii tale.

În dimineața aia, pentru că aveam încă visul în brațe, am uitat de frică și te-am privit în ochi mai mult decât ar fi trebuit...suficient cât să mă răpească.

Pentru că nu te pricepeai la cuvinte, ți-ai învățaț ochii să deseneze. Oare de ce nu le-am furat creioanele la timp și n-am fugit cu ele?

Au desenat zile din viitor, în care eu îți ședeam pe umeri în timp ce marcam un coș, în timpul unui meci cu băieții la apusul soarelui; zile în care erai în centrul atenției la vreo petrecere de la birou, dar tot ce voiai să faci era să mă gâdili și apoi să ne întrecem până la ieșirea din clădire.

Au desenat seri în care stelele au făcut ședință și hotărâseră că am dreptul la puțin nororc. Seri în care făceam focul în șemineu și stăteam în fața lui la povești cu prietenii; în care de fiecare dată când ieșeai la țigară te opreai să-mi săruți fruntea, iar atunci când reintrai în cameră, mă luai la dans. Seri în care îți băteam la ușa biroului, cu o grămadă de foi în mână și cu cerneală pe față și așteptam să-mi faci semn că pot intra să mă așez pe podea și să învăț acolo.

Preferatele mele erau serile în care ieșeam să mâncăm în oraș și , sărutându-mi mâna, îți lăsai grijile în palma mea. Mă lăsai să mă joc în părul tău până ajungea mâncarea , apoi îți lipeai fruntea de-a mea și îți vedeam în privire niște îngerași care pătrundeau în mine cu gândul că-mi vor limpezi sufletul.

  Ochii ăia...de ce nu i-am legat?

Crăciunurile noastre...

Foto: weheartit.com

  

Mai ții minte Crăciunurile alea de altădată? Când ziceam că vom face în fiecare an aceleași chestii, dar mereu mai veneam cu o idee pe care era musai s-o transformăm în tradiție?

Mai știi că în prima zi a vacanței de iarnă mă apucam să fac clătite, iar tu îmi apăreai la ușă cu un kilogram de portocale, pe care urma să le mâncăm în timp ce ne uitam la aceleași filme vechi de Crăciun? Și că ne puneam la „Home Alone” înainte să plecăm la colindat cu gașca?

Îți amintești că bradul meu părea gol, până îți rupeai cinci minute din timp și fugeai până la mine ca să-ți așezi globul special în el?

Ce fain era când se închidea ultima ușă în spatele nostru și le uram prieteniilor noști un Crăciun fericit, în timp ce o lua fiecare spre casa lui...doar tu veneai mereu spre casa mea. Pe drumul nostru, eu începeam să povestesc și să râd de năzbâtiile pe care le făcuseră nebunii noștri. Aveam mereu impresia că te pregătești să zici „Știi, eram și eu acolo...”, fiind plictisit de aceleași lucruri, dar m-ai liniștit de curând, spunându-mi că ți-s tare dragă și ți se pare chiar amuzant cum istorisesc eu după ce m-a încălzit o jumătate de pahar cu vin fiert. Mi-ai șoptit că sunt tare dulce atunci când nu-mi pasă că râsul meu poate trezi tot cartierul, mai ales că am găsit și scuza perfectă: o dată pe an e Crăciunul!

Ajunși în fața scării, ne sprijineam câteva minuțele de un gărduleț, iar eu îmi așezam capul obosit pe umărul tău și priveam amândoi spre cer, verificând dacă Moșul a făcut o pauză pe vreo stea și ne face cu mâna. Apoi realizam că bătrânelul lăsase ceva în buzunarul fiecăruia pentru a-i oferi celuilalt.

Mereu intram în bloc doar după ce-ți cântam colinda ta preferată, în timp ce tu ajungeai la capătul străduței. Ajunsă sus, îți învârteam globul înainte să mă bag sub plapumă și adormeam zâmbind la gândul că dimineața voi cânta la brațul omului care-mi oferă pacea, în locul unde domnesc liniștea și iubirea: la biserică.

Noi chiar credeam că ne va fi așa toată viața și că vom găsi, într-un an, sub brad, vraja care transformă fiecare zi în Ajunul Crăciunului. Dar acum pare că totul a fost un vis pe care orice om și l-ar dori după o zi grea.

Tu ai plecat fără să-mi spui ce culoare ai vrea să-ți fie ornamentul anul acesta. Ești plecat și nu mai încerci să mă calmezi, spunându-mi că sigur voi găsi ceva care să încapă în buzunar și dacă nu, pe tine nu te deranjează să ai o cutie plină de brățări și ceasuri. Ai plecat și mă trezesc în fiecare dimineață cu speranța că mi-ai trimis rețeta de clătite și astfel îmi dai de veste că totul va fi bine.

Hai, dă-mi un semn care să mă asigure că niciun ger nu e atât de aspru încât să ne omoare tradițiile...

Te văd

Foto: weheartit.com

  

Îmi imaginez că îți dai seama din titlu dacă am scris despre tine sau e ceva din amintirile mele.

Îmi închipui că îți aprinzi o țigară înainte să deschizi textul, iar dacă nu-ți spun din prima propoziție că te-am iertat faci o pauză în care-ți torni niște whisky într-un pahar...abia după prima gură prinzi curajul necesar pentru a afla cum te văd eu după o ceartă. Văd cum te arde fiecare cuvânt așa cum mi-a ars și mie gâtul prima înghițitură de Jack din viața mea.

Te privesc cum ocolești link-ul din text care ar deschide o doină pe care am descoperit-o de curând. Dacă ai da click pe el și ai auzi vocea răsunând în boxe, ți-ai ridica ochii din laptop ca să mă privești legănându-mă prin cameră, însă tot ce ai vedea ar fi umbra copacului singuratic din fața casei tale.

Te văd ieșind pe terasă, îmbrăcat doar în tricou, la începutul iernii, sperând ca prietenii tăi buni- frigul și noaptea- să-ți spună ce ar trebui să faci.

Stai de vreo cinci minute cu telefonul în mână  și te uiți la poza cu noi, cea pe care ne-a făcut-o un prieten atunci când am ieșit prima oară la patinoar și tu ai căzut. Încerci să nu te gândești la tentativa mea de a te ajuta să te ridici și nici la cum îmi pierdusem echilibrul din cauza crizei de râs pe care mi-ai provocat-o. Nu ți-ai pus-o pe fundal de bună voie, ci ți-am setat-o eu, într-o seară în care ți-ai dat voie să copilărești și mă așteptam ca în dimineața următoare să-ți pui înapoi pe ecran cerul întunecat, dar mi-ai spus, în timp ce-ți întindeam cana de cafea, că-ți place și că te va ajuta să-ți stăpânești nervii mai ușor. Mi-ai zis că de fiecare dată când vei vedea zâmbetul ăla pur, îți vei aminti să-i mulțumești Domnului că a fost atent când ai făcut o faptă bună și pentru aia a considerat că m-ai merita în viața ta. Nu mă suni pentru că știi că în loc să auzi cum mi se așează zâmbetul pe buze, vei auzi o lacrimă ce nu are voie să se prelingă pe obraz....sau ai auzi doar o tanti care ți-ar spune că ai accesat ceva...

Te văd cum iei în fugă un hanorac din cuier și te urci în mașină, mințindu-te că vei da câteva ture aiurea, dar dacă i-ai dezlipi gura sufletului, l-ai auzi cum râde de tine și ți-ar spune că tot în față la mine vei ajunge.

Nu știi nici tu de ce naiba ai dat play piesei pe care mi-o trimiți mereu când suntem departe unul de celălalt, iar eu nu mă simt prea bine din punct de vedere sufletesc. Te văd trăgând pe dreapta după ce ai auzit versul meu preferat și încerci să-ți amintești o rugăciune, ca să trimită cel de Sus niște fulgi, pentru că știi că doar asta m-ar putea scoate din casă fără să am o privire dezamăgită.

Te văd cum faci pași nesiguri prin curte și te așezi pe scările din fața ușii, fiind convins că nu voi coborî și că voi stinge toate luminile, iar atunci când ies din casă nu-mi auzi mișcările, pentru că au prins putere niște gânduri multe prea îndepărtate și întunecate.

Sunt lângă tine și îmi așez capul pe umărul tău în așa fel încât să-mi poți atinge fruntea cu buzele și oftezi când o faci. Oftezi ușurat și atunci când îți sărut mâna și-ți dau de înțeles că totul va fi bine. Te-am iertat, doar că n-ai știut să citești printre rânduri..

Ana-2

    Te trezești într-o zi cu sentimentul că ceva îți lipsește și începi să cauți lucrul ăla. Doar că ai plecat la drum cu gândul greșit, pentru că tu trebuie să găsești  o persoană. O Ană.

    O Ană ce stă departe de cărarea pe care ai plecat tu, întinsă pe o pătură verde, citind cărți pe care abia așteaptă să le povestească.

   O fată care te așteaptă să-i bați la ușă atunci când cad primii fulgi de Sus...iar când îți deschide, nu te lasă să intri, ci îți întinde o cană cu ciocolată caldă și te roagă să stați puțin printre fulgușori.

   E fata a cărei nesiguranță și încăpățânare îți scot peri albi, dar atunci când o vezi cum îi zâmbește unui copilaș, uiți. Uiți că-ți venea să spui ceva cu un ton nepotrivit și începi să ți-o imaginezi cu un ditamai zâmbetul, drăgălindu-și propriul bebeluș. Văzând la ce visezi, sufletul tău te face să crezi că iubirea ta o va ajuta pe fata asta să se vadă în oglindă așa cum e: unică.

   De visele ei copilărești râzi în fiecare seară, dar le notezi atent, după ce adoarme, pe o bucată de hârtie pe care o păstrezi în portofel. Pentru că ea merită: să înveți un dans country ca să-i faci o surpriză la nuntă; să găsească un cățeluș sub bradul de Crăciun; să-i umpli curtea de beculețe; să ascultați în fiecare dimineață aceeași piesă până vă săturați de ea sau să vă uitați la „Home Alone”, chiar dacă știi replicile pe de rost...și multe alte chestii pe care le-a citit în cărțile alea pe care nu te poți abține și i le cumperi.

   Ana are în păr paie de fân de pe vremea în care se urca în podul șurii, din vremea în care voia să dea cu grebla ca oamenii mari, dar se plictisea repede și o lăsa pe unde apuca, să se împiedice alții de ea. Are șosetele ude de când îi era teamă că nu-și poate ține echilibrul pe bârnă și prefera să ajungă pe celălalt mal trecând prin râu. Și te cam face gelos, făcându-te să te întrebi de ce tu n-ai avut dealuri atât de verzi și pârâuri atât de limpezi.

    Ei nu vrei să-i faci cadou o sticluță de parfum niciodată. Pentru că ea are unul aparte, pe care nu-l găsești în magazine. E făcut din roua abia așezată pe firul de iarbă, amestecată cu o portocală acrișoară peste care a aruncat vântul niște scorțișoară. Miroase a primăvară îmbinată cu nițel Crăciun și simți asta în fiecare dimineață, în timp ce ea se plimbă prin casă fredonând o piesă veche din folclor.

   Se mai supără ea pe tine din când în când și în serile alea fuge repede să scoată răul din ea, să-l lase în niște lacrimi ce se vor odihni pe podeaua rece a bisericii. Nu uită să te treacă pe pomelnic, chiar dacă știe că e posibil să nu-ți îndrepți greșeala. Pentru ea e important ca Dumnezeu să știe că trebuie să aibă grijă de tine dacă ea nu poate.

   Pe Ana o vrei lângă tine de fiecare dată când zorile se varsă, pentru că ai nevoie de sărutul ăla pe frunte, care să-ți trimită prin tot corpul vestea că răul din lume s-a sfârșit, măcar pentru câteva clipe.
   Ar vrea să creadă că se ascunde atât de bine încât îți va fi foarte greu să o găsești, dar se înșeală. O găsești ușor, căci stă sub un copac bătrân și vorbește cu stelele, ori la marginea unui pârâu și-și răcorește picioarele obosite; sau, cel mai probabil, o găsești într-o bisericuță, mângâindu-și sufletul în timp ce Doamne-Doamne i-l face bine. Odată ce-ai găsit-o, vei afla despre tine că ești unul dintre cei mai egoiști oameni, pentru că o vei dori doar pentru tine. Nu fi naiv!

   Ana trăiește pentru oameni. E musai să o lași să dea câte puțin din ea tuturor. Las-o măcar să ofere un zâmbet, să-i ia copilul unui părinte din brațe și să i-l țină până-și termină de băut cafeaua, să-i întindă o bombonică unui om care a rămas încruntat după o convorbire telefonică. Tu doar fii fericit și mulțumește Cerului că tu vei primi mereu mai mult: mai multă ciocolată; mai multe povești; mai multe scrisori și laude. Dar mai ales, mai multă dragoste...atât de multă dragoste. Așa că ai grijă de acest „mai mult” și nu-l pierde. Ai grijă de ea, căci ea uită adesea să o facă!

* În lumea mea nu există Ileana Consânzeana, ci doar Ana. Mi-am construit un personaj ce ar putea fi ales ca partener de drum al unui haiduc și i-am dat un nume pe măsură. Ana= copilărie, iubire, povești, lună și stele, iarbă verde, lumină și liniște. Textul ăsta nu e adresat celor care poată numele ăsta simplu, ci vorbește despre persoana aia prin care Cerul îți va răspunde la o întrebare pe care i-ai pus-o mai demult. Sper să o întâlnești exact când sufletul tău are nevoie de ea.