Dor și iară dor

Foto: weheartit.com

Când mi-ai intrat în lume am început să cred că dorul meu s-a speriat și a fugit cât a văzut cu ochii, dar m-am înșelat. Mi l-ai răpit atunci când te-ai decis să te muți în Pădurea Fermecată și am devenit vecini. Însă în ziua în care te-ai săturat de liniștea Pădurii și ai început să-ți strângi lucrurile, atunci te-ai împiedicat de el și i-ai dat drumul.

Mi-am văzut dorul intrând pe poartă și am început să fug, iar el, naivul, credea că ne jucăm de-a prinselea...și a câștigat. M-a îmbrățișat cât de tare a putut și ne-am așezat pe prispă să ne odihnim. Am vrut să pun de-o cafea, dar pe când să mă ridic mi-a făcut dorul semn să mă uit în față. Am înțepenit. Mi-am urât gardul mic în momentul ăla, căci vedeam perfect cum, în curtea de peste drum, tu îți așezai cutiile într-un camion. Pe una ai aruncat-o din pragul ușii și am știut că acolo ai pus și cana primită de la mine și nu-ți păsa de soarta ei.

Mă hotărâsem într-o zi să-mi fac un gard mai înalt, că prea ușor intrau oamenii în lumea mea fără să sune la poartă și-mi distrugeau florile. Însă, pe când să bat primul cui, te-am văzut stând la umbra cireșului cu drujba în mână. M-a prins dorul de mână și m-a strâns atât de tare încât am îngenuncheat și am început să plâng. Ce-ai avut cu cireșul? Mi-ai tăiat ultima urmă de speranță, căci cireșele alea m-au făcut să te vreau în viața mea pentru multă vreme, indiferent de tipul de relație. Mi-ai furat iubirea și acum urmează să bagi în foc prietenia.

Tot umblu din loc în loc. Mi-ai auzit pașii grei în toiul nopții? Am tot încercat să-mi dau seama unde am făcut pasul greșit care te-a făcut să crezi că e timpul să o iei pe altă cale. Doru încearcă să afle ce copac și-a plecat capul într-o direcție diferită față de ceilalți și astfel te-a ghidat greșit.

Am pus beculețe peste tot în curte, am agățat câteva și deasupra cărărilor care duc spre căsuța mea, sperând că-ți vor aminti că ți-am oferit lumină atunci când ți-era frică de întuneric. N-ai venit. Ți-am văzut umbra când trăgeai draperiile, căci nu puteai dormi de la atâta lumină. Mă pregăteam să țip la tine, dar am auzit cum se apropie ceva. Mi s-au întors acasă cerbii! I-au gâdilit luminițele, amintindu-le astfel de cum mă gâdilau atunci când eram tristă.

M-a întrebat dorul unde mi-e sufletul. I-am povestit despre cum m-ai lăsat să-l îngrop singură și apoi ai venit noaptea să-mi furi lopata, ca să nu-l mai pot recupera vreodată. Dorul s-a gândit că ar fi o idee bună să-i cânte piesele noastre lângă mormânt, până se va plictisi sufletul și va ieși singur de sub pământ. Mi-a zis că atunci când îi va vedea mânuțele ieșind, îl va trage tare-n sus și-l va juca așa cum se joacă în Maramureș.

Am vrut să te chem într-o zi să ieși până-n prag, să-ți las o scrisoare prin care să-ți mulțumesc pentru cerneala pe care am consumat-o în zilele senine, dar și în cele în care mi-ai așezat nori pe cer. M-am răzgândit, căci nu știam exact care dintre fețele tale ar fi trebuit s-o citească.

Așa cum mi-ai lăsat în leagăn un hanorac, atunci când ai plecat să hoinărești câteva zile, așa ți-am agățat și eu o pătură-n gard. Nopțile în care gândurile nu-mi dădeau pace le-am transformat în cuvinte. Din vorbele alea ți-am cusut pătura care-ți stă în gard acum. Dorul m-a ajutat să aleg cuvintele cele mai călduroase.

Pătura asta ți-e nemurirea, pe care știu că o vei băga într-o magazie din noua ta lume. Sper doar să te împiedici de ea atunci când îți va fi frig cu adevărat, iar faptul că cineva te-a transformat într-un personaj să te ajute să adormi mai liniștit.